Adio, iubito, e toamna cea lungă...

Intru în pustiul din suflet printr-o crăpătură
pe acolo cântă toamna un cântec trist
e despre nopțile-n care, iubito de zgură,
prin tine credeam că pe lume exist

E un cântec de noapte atât de frumos
că nu mă satur în veci să-l ascult
îmi pătrunde toamna lunatică-n os
așa cum numai tu pătrundeai mai demult

Și prin frunzișul inimii-n care
te ascundeai știind că te caut
cântă un cântec adus de pe mare
un cerb legănând în brațe un flaut

Și toate zilele toamnei, chiar toate
au amintiri cu noi răzvrătiți
dintr-o vreme în care se poate
să fi fost doi cocori fericiți

Acum printr-o ușă din inima amară
afară în galbenul toamnei cobor
și nu știu de ce-mi este seară
și nu știu de ce-mi este dor

Că nu ne mai suntem octave
poverile zilei cuvântul și-au spus
pantofii izbesc caldarâmul, potcoave
și cerul albastru ne privește de sus 

Așadar vine toamna din tine
cu-n tren ce prin mine își taie cărarea
îmi sfâșie ochii doar vânturi străine
și cântă-n prăpăstii uimite, uitarea

Adio, iubito, e toamna cea lungă
pe care-ai clamat-o adesea în gând
depărtările sper să te-ajungă
și să nu-ți vină iarna nicicând


1 septembrie 2015