Dacă aș avea mintea lui Băsescu, dar, mulțumesc Domnului, o am pe-a mea, aș zice auzind-o pe Serena urlând ca un pedelist înjunghiat de DNA:
-Ai văzut, dragă, ce tupeu are țiganca aia împuțită!
Acu n-am să mă dau sfântul sfinteșilor și să mă prefac că m-a revoltat strigătul de luptă al delicatei domnișoare Williams. Nici vorbă, m-a distrat, însă nu putem face abstracție, ca moraliști de ocazie, de faptul că, totuși, penisul, pardon, tenisul, este sportul gentelmenilor. Aș zice sportul alb, dar nu vreau să mă acuze cineva că întind coarda din spatele rachetei de tenis până la orgasm.
E adevărat, ea este o lady, după câte s-a văzut, deși după abdomenul burții, creierul minții și gingășia privirii, pare o evadată dintr-un centru de protecție a delincvenților periculoși, posesori de rachetă, portjartier și suspensor. Și atunci se pune întrebarea primordială: e femeile musculoase oameni? Și dacă e oameni, e și gentelmeni? Că dacă nu e nici oameni, nici gentelmeni, atunci ce e? Că din câte am învățat eu la școala de dansuri pe sârmă și bune maniere din buric, numai gentelmenii au voie să joace tenis (Tenis, de data asta am scris corect).
După bogăția vocabularului, Serena ar trebui să se joace numai cu bărbații, deși la câte jargoane are în gușă nu cred că-i fac față mai mult de două ghemuri. Și alea târâș-grăpiș. Totuși, e posibil ca expresia uzitată la Flushing Meadows s-o fi învățat-o de la cineva de sex masculin, care nu-și ascunde adevărata orientare sexuală. Că pe strănepoata lui Leonardo da Vinci a tratat-o ca un gherțoi din Ferentari care și-a prins borfeta în ofsaid, înșelându-l cu niște cozi de mătură din primul război mondial. Adică l-a tras în pieptu-i de aramă punându-i în pericol faima de fante invincibil și toată gloria postumă.
Dar, în crunta realitate, ea a jucat cu o madonă nici prea-prea, nici foarte-foarte, care, stimulată de încurajările delicatei gazde, i-a dat cu terenul în cap în speranța că-ntr-un final neprevăzut îi va veni mintea la loc. Sincer să fiu mi-a plăcut că urmașa lui Mussolini i-a tras-o partenerei lui Tarzan (dinainte de Jane), mai ales că mai devreme, o altă garibaldină, de aproape 34 de ani, a călcat-o-n picioare pe Simona Halep, de-am plâns cu lacrimi de crocodil, ca un cocoșat, aproape o oră. Aș fi plâns mai mult, că sunt patriot, nu ca Simona, care se închină numai la bani, dar până să apăs telecomanda, s-a epuizat primul set. Când m-am întors pe partea ailaltă, că-mi căzuse fața pe parchet și vroiam s-o recuperez cu orice preț, au băgat publicitate. Domnișoara Halep, atoateștiutoarea și atoatefăcătoarea, era deja la duș inventariind ghemurile care-i lipseau. Și-i lipseau o grămadă că Flavia Penetta și le însușise aproape pe toate, fără nicio urmă de respect față de numărul doi mondial.
Nici n-am apucat să-mi fac o părere despre joc sau să încep un dialog platonician cu mine însumi, atât de scurtă a fost execuția. Ce poți să mai zici atunci când un TIR lovește cu 180 de km pe oră un pechinez infatuat care nu respectă regulile de circulație sportivă ale marilor caractere, fiindcă, altădată, a reușit să traverseze nebăgat în seamă, printre mașini, în partea cealaltă...
Sau, dacă n-ai toată țigla pe casă, poți folosi și la adresa Flaviei vreun citat din legendara practiciană Serena Williams, care doarme cu dicționarul sub cap și cu caloriferul în brațe, atunci când n-a tras la măseaua de minte și filosofează sub chiuveta de la baie.
Chiar, fato, ce-ai cu italiencele? Ce, nu e și ele oameni? Îți spun eu că e, că e neamuri de-ale noastre, latine. La tine alta-i problema, dar ți-o spun altădată, rămâi pe cracă, pardon, pe recepție, c-o să ne mai auzim. Yes, bitch, yes...
editorial ARENA BUZOIANĂ
13 septembrie 2015
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu