Băi, mânca-v-aș ochii, ca să mă exprim pe latinește, că urmează un capitol cu niște domnitori mari iubitori de cultură (arză-i-ar focu, vorba Oanei Zăvoranu-Mustăcilă), tradiția falsei noastre istorii zice că moldovenii și muntenii se aveau ca frații. Adică își dădeau în cap din te miri ce, făceau focuri de tabără supermișto la care participau pe post de materie primă sate întregi, și numeroase alte distracții la care aduceau ca invitați permanenți profesioniști în violuri și tâlhării și de alte naționalități: turci, tătari, cazaci, maghiari, polonezi...Secolul al XVII-lea are atât de multe episoade de genul ăsta încât se duce de râpă teoria că noi românii, de pe o parte și de pe alta a Milcovului, am fi avut vreo fărâmă de conștiință de neam. Diferențele erau majore, aproape la fel ca acum. Ce, nu mă credeți? Analizați comparativ rezultatele de la alegeri și mai vorbim pe urmă. Parcă vă văd prin irisul privirii cum veniți să-mi cereți iertare, în genunchi, ca niște cocoșați de îndoieli...
După domnii scurte și destul de neprofesioniste, dedicate jafului aleatoriu și îmbogățirii peste noapte, ajung domni pe o perioada indecent de lungă Matei Basarab (1632-1654),în Țara Românească, și Vasile Lupu (1634-1653), în Moldova. Ambii au cotizat la greu la Biroul Electoral Central de la Stambul ca să-și așeze fundurile pe tronuri, că, la cât era de infatuat, Vasile Lupu avea două.
Matei era din familia boierească a Brâncovenilor, ”nemândru, blând, credincios, gospodar, nespăimântat și neînfrânt”, după cum îl ridică în slăvi, nu fără interes, contemporanii lui. ”Un viteaz”, zic cronicile, care a descoperit secretul fericirii domnești. Din păcate, l-a păstrat pentru el.
Tot timpul a cotizat la turci ca să-și păstreze domnia și să-și facă la mustăți adversarii, obținând sugrumarea de către Poartă a ultrabogatului și influentului greco-turc Curt Celebi, ori alungarea cu șuturi în nordul corpului omenesc a pretendentului Bogdan. Bașca, obținerea unui firman de domnie pe viață. În ciuda acestor adevăruri evidente, regele Poloniei îl numea, mai spre final, ”generalissimul Orientului”, bulgarii îl vedeau ca pe un eliberator, propunându-i alungarea turcilor și numirea ca țar, iar rezidentul german la Stambul, Rudolf Schmidt, se mira ca prostu-n târg când vinde linguri că turcii îl stimau atât de mult și-l considerau un al doilea Mihai Viteazul. Cam multă vrăjeală pentru un domn de țară care n-a fost nici prea-prea nici foarte-foarte și care avea o imaginea de mare războinic numai pentru că plătea o armată însemnată de mercenari gata de mari bătălii pe care însă nu le-a dat niciodată. E adevărat că a fost un bun gospodar, nu ca turmentatul de Băsescu, și a pus țara pe picioarele din față, dar de aici și până a-l compara cu puținele glorii militare e cale lungă, însă, după câte se pare, cultul personalității la români e o chestie mai adâncă decât putem săpa noi. Uite, nici măcar câte biserici a construit, tencuit, văruit, ori pictat nu ne e prea clar. Paul din Alep, călător contemporan lui Matei zice că 150 iar cronica țării menționează doar 20. Că or fi fost mai multe sau mai puține, Dumnezeu știe precis, cert este că exagerarea era principala metodă de lucru în prezentarea faptelor lui Matei Basarab. În ceea ce privește marile sale acțiuni militare, s-au rezumat la stadiul de planuri nepuse în practică vreodată cu Gheorghe Rakoczy I (și cu fi-su, ulterior), conducătorul Transilvaniei, supus, de asemeni, turcilor. Ba, mai mult, îi plătește acestuia un fel de tribut de 6000 de galbeni (5000 de florini, la cămătari), ca să aibă ăla de-o șaorma cu de toate și să nu uite că are un aliat de suflet, viteazul vitejilor, la sud de Carpați. Deci, colegii mei histrionici, care l-au ridicat în slăvi pe Matei ar trebui să se uite în oglindă și să-și dea două palme cu piciorul. Chiar și ăia care e morți. Ce, pe lumea ailaltă nu e oglinzi? Că Basarab n-a făcut mai mult decât niște jocuri personale cu scopul de a-și păstra tronul, nicidecum pentru a schimba nedreapta stare de lucruri din epocă.
În vremea asta ajunge mare sculă pe basculă în Moldova Vasile Lupu (1634-1653), un diliman și jumătate, care se credea împăratul împăraților. Se născuse în Bulgaria, lângă Razgrad, unde joacă alde Moți, dintr-un tată albanez și-o mamă pisicoasă și, înainte de a pune laba pe tron, a ocupat înaltele dregătorii de vistiernic (în timpul nașului său, Gaspar Graziani, care din motive de hașmangleală îl arde pe pieptul îmblănit cu fierul roșu), mare vornic, hatman și pârcălab de Suceava. Foarte ambițios și îngâmfat de nu se poate, trăia în mare fast și-i plăcea să încurajeze cultura, construind superbiserici precum ”Trei Ierarhi”, ori înființând o școală superioară, motiv pentru care a fost multă vreme hulit de moldoveni. Nu vă mai spun că în timpul lui funcționau vreo douăzeci de așa zise instituții de învățământ cu vreo două sute de învățăcei ceea ce era să stârnească o adevărată revoltă de la Suceava și până la Galați. A întins coarda într-atât încât a înființat și o tipografie, ceea ce l-ar fi putut costa viața dacă nu era bine păzit de mercenari. Se pretindea protector al bisericii răsăritene dar pe de altă parte a fost omul turcilor până-n măduva oaselor sale de pungaș bătrân, oferindu-se benevol să-i facă la portofel pe ceilalți creștini.
Setea lui de mărire era nestăvilită și din această pricină îl atacă pe Matei Basarab. Mai întâi, în 1637, dorește să-l impună pe fiul său, rahiticul Ioan, dar acțiunea lui este mai mult o abureală încheiată cu o retragere fără glorie. În 1639 vrea tronul pentru el, dobândind și firman în acest sens, lăsându-l pe fi-su în Moldova, dar o ia în barbă rău de tot. Scapă cu viață ca prin urechile acului, sărind peste un gard, la Brăila, tocmai când niște turci vroiau să-i ia grupa sanguină. Văzându-l cât e de sprinten, martorii oculari nu s-au putut abține să nu se întrebe mirați:
-Băi, frate, ăsta-i Vasile Lupu sau Usain Bolt?!
Eșecul acțiunii duce la strangularea vizirului Mahomed Tabani Buiuc, care era beneficiarul tranzacției. Luase mălaiul la greu ca să-l mazilească pe Matei și să-l numească pe Vasile. Muiuk ăsta strânsese în nici șase luni de mandat 1. 200. 000 de scuzi, o avere colosală, aproape cât lua șpagă Sorin Oprescu într-o seară mai slăbuță de sâmbătă.
Turcii îl renumesc pe Matei, scuzându-se, la mișto, că acțiunile anterioare au fost ”fără știrea și voia puternicului împărat”. Vă dați seama cât l-a costat pe Matei ca să audă scuza asta!
După ce Ioan moare la Stambul, în 1640, scandalul se aplanează, ba, mai mult, în 1645, ca semn al prieteniei veșnice, care, în general, nu dura trei zile, Vasile Lupu ctitorește biserica ”Stelea” de la Târgoviște, iar Matei Basarab pe cea de la Soveja. Care știți unde este, nu vă mai bat la cap și cu asta, d-aia au inventat pedagogii învățarea prin descoperire.
Dar lucrurile se schimbă cu viteza luminii în Moldova. În 1649, Vasile Lupu atacă, după un chef cu lăutari, cam fără rost, pe tătarii lui Cantemir bey, care se retrăgeau spre sălașurile lor venind din Polonia, cocoșați de pradă. Lupu a înfulecat tot, inclusiv robii, dar, în contrapartidă, hanul tătar, însoțit de cazacii lui Bogdan Hmielnițky, vine în anul următor și pune țara la pământ. Cazacii, un amestec de naționalități, care trăiau bine din jafuri și erau fericiți din violuri, s-au înhăitat cu tătarii, altminteri concurenți, și pentru că Ruxandra, piesa de colecție a lui Vasile Lupu, refuzase avansurile lui Timuș, fiul hatmanului, fiindcă inima ei de privighetoare bătea tic-tac, tic-tac, pentru Sigismund, fratele lui Gheorghe Rakoczy al II-lea. Prins în capcană, Lupu îi plătește lui Cantemir 130. 000 de taleri pentru deranj, iar lui Bogdan doar 10. 000, bonus promisiunea căsătoriei dintre Ruxandra și Timuș, cel care avea ”hirea de fiară”, deși semăna a om, după cum îl ponegrește cu oarecare talent, frumusețea aia de Miron Costin. Nunta fastuoasă s-a ținut la Iași iar zestrea miresei a fost de 250. 000 de galbeni, din care a cincea parte o constituiau giuvaierurile. S-a strâns, ca să înțelegeți mai bine, că nu toți cititorii știu să numere până la 250. 000, cam cât se câștigă la o nuntă de țigani mai prăpădiți.
Această înrudire i-a adus numai dușmănii lui Vasile, care și așa nu era iubit de nimeni fiind un curvar pervers (exemplu însușit și de nepoții săi), necinstind multe case boierești, punând dări prea mari, readucându-i pe greci la butoanele corupției (deși fusese în fruntea revoltei împotriva lor în 1631), și permițându-le darabanilor neplătiți cu lunile să jefuiască la greu prin țară. Așa se face că noul complot boieresc pus la cale de logofătul Gheorghe Ștefan găsește sprijin la Matei Basarab și Gheorghe Rakoczy, care îi împing o vizită dar nu-l găsesc acasă că, deși era destul de burduhănos, fuge cât îl țin picioarele la Hotin așteptând ajutor de la ginerele său. Că, deși s-a prins ce-i cu boala soției lui Gheorghe Ștefan (ăla plecase din Iași sub acest pretext) și executase trei boieri complotiști, a fost luat ca din oala de noapte. După nicio lună revine la putere și e rândul lui Gheorghe Ștefan să fugă după arbitri, în Țara Românească. Dar pe Vasile îl mănâncă deasupra tronului și, însoțit de dilimanul de Timuș, pătrunde în Țara Românească. Deși superior numeric, pierde bătălia de la Finta și din cauza unor neînțelegeri dintre dintre cazaci și moldoveni care se asistau reciproc cum îi măcelăreau mercenarii lui Matei. Domnul muntean este rănit de un glonț la o pulpă dar refuză îngrijirile medicale și își conduce cu stoicism oștirea spre victorie. Ba, mai mult, îi întoarce vizita de curtoazie și jaf, urmărindu-l prin toată Moldova. Dar, după cum poate ați observat, Lupu era foarte iute de picior și apucă, din nou, să treacă Nistru. De atâta grabă și-a uitat soția și visteria la Suceava unde, totuși, Timuș reușește să intre cu 9000 de cazaci cu gândul să o apere. Dar acesta este rănit și moare în a șasea zi. După trei luni de asediu în care ăia dinăuntru ajunseseră să mănânce piei de cai morți și rădăcini de gard, cetatea cade în mâinile lui Gheorghe Ștefan care-i ia la 11 metri pe toți.
După un periplu pe la cazaci și pe la hanul din Crimeea, ajunge prizonier de lux la Stambul până în 1660, când i se dă arest la domiciliu în propriul palat. Tocmai când se gândea să se întoarcă la domnie, în 1661, dă colțu, fiind adus la Iași și adăpostit de tentațiile lumești la doi metri sub nivelul ghioceilor.
A fost căsătorit de două ori, cu Tudosca (mama lui Ioan, a Mariei și a Ruxandrei) și, după decesul acesteia, cu Ecaterina, zisă Abramburica, o caucaziană superbeton, un fel de Pamela Aandersoanei a acelor vremuri, mamă heroină a lui Ștefăniță (domn între 1559 și 1661), Ioan și Alexandru, care însă au stins veioza destul de repede.
După ce l-a înlăturat pe Lupu, Matei a dat și el de belele că seimenii și dărăbanii, adică exact ăia care prin simpla prezență creaseră impresia falsă că și el este vreun mare viteaz, s-au răsculat cerându-i câte trei lefuri că, ziceau ei, merită după victoria nesperată de la Finta. Și-l îndemnau, cu grijă părintească, să se retragă la mănăstire că și-a trăit traiul și-a mâncat mălaiul, adică a cam expirat pe raft. Ba, mai mult, când s-a întors dintr-o vizită de la Argeș nu l-au lăsat timp de trei zile să intre în cetatea Târgoviștei până nu le-a promis achitarea restanțelor financiare. Pe perioada distracției sindicale nu i-au dat nici măcar pâine, că, ziceau ei, plini de umor sârbesc, trebuie să-și protejeze dantura. După toate astea, Matei, care era în doliu după moartea soției alături de care se jucase cele mai năstrușnice jocuri eroice timp de 40 de ani (ăsta da stoicism!), și suferea și după urma rănii de la Finta, și nici tânăr nu mai era, se îmbolnăvește și, în aprilie 1654, adoarme definitiv pe tronul său. Ceea ce este într-adevăr o performanță extrem de rară la valahi. Este pitit la biserica domnească din Târgoviște dar, în timpul lui Constantin Șerban, mormântul este vandalizat de seimeni și oasele îi sunt batjocorite. Într-un final este reînhumat la mănăstirea Arnota, una din ctitoriile sale, iar pe lespedea ce-l protejează de ultraviolete scrie, printre multe alte abureli, că n-a fost ”niciodată biruit, ci biruitor”. Acu eu nu știu ce să zic după finalul ăsta penibil. A fost sau n-a fost un mare domnitor Matei Basarab sau lungimea domniei compensează inexistența faptelor cu adevărat memorabile? Cum urmași n-a avut ca să-i cercetez cu lampa-n ochi, s-o lăsăm moartă și să creadă fiecare ce vrea că, până la urmă, vorba înțeleptului popor român, d-aia-i democrație de cumetrie.
PROMOUȘĂN
După cum ai văzut, iubite cetitorule de contoare istorice, seimenii și dărăbanii își cam făceau de cap la sfârșitul domniei lui Basarab. Nu se vor astâmpăra nici după moartea acestuia, ba dimpotrivă, vor fi și mai ai dracului. E nasolie mare, se lasă cu mult sânge, așa că nu scăpa capitolul ” Știrile de la ora 5” c-ai să regreți toată viața de apoi...
7 septembrie 2015
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu