Constantin Brâncoveanu a fost hoț de mic, valah get-beget ce s-o mai lungim. Politician de politician, în cel mai modern sens al cuvântului, lua de la săraci și dădea cu amândouă mâinile la bogați. În special lui însuși, că i se părea că merită cel mai mult. Și dacă ăilalți erau proști, era problema lor. Pentru el banul conta, restul erau amănunte. Credea că totul se rezolvă prin mită și sperjur ceea ce i-a adus până la urmă sfârșitul. Și sfințirea, dacă mă înțelegeți ce vreau să zic cu atâta subtilitate.
Tot timpul lăsa impresia că este atât de bogat încât nu-i mai trebuie nimic, numai să fie lăsat în pace să-și rumege cașcavalul. Obișnuia să scoată castanele din focul istoriei cu mâinile altora, el făcând-o pe nisnaiul. Și i-a mers chiar și-n postumitate că istoricii mai slabi de îngeri, aburiți de lăcașurile sale de cultură și fudulie, s-au lăsat influențați la maxim de finalul destul de nașpa al clanului său. Până acum, fiindcă m-am făcut că nu observ durerile de șale ale drept-credincioșilor și m-am aplecat cu bisturiul asupra vieții și activității lui Costică Șmecherică, marele ctitor de cai verzi pe pereți.
E adevărat, a creat câteva oaze turistice pentru cei fără ocupație cum ar fi bisericile de la Potlogi, Hurezi,Mogoșoaia, Râmnicu Sărat, Galata, București (Sf. Gheorghe Nou, Sf. Ioan Grecesc, Sf. Sava), le-a înfrumusețat hogeacurile de week-end ”Dintr-un Lemn” și de la Sâmbăta de Sus, a reparat curțile domnești de la Târgoviște și din capitală, a construit niște palate pe la Potlogi și Mogoșoaia și câte și mai câte, că avea bani mai mulți decât putea să numere. Era un fel de Bill Gates la puterea a cincisprezecea al acelor vremuri și singura lui invenție fusese șmecheria cu ghivent. Avea atât de multe proprietăți că pentru a-și face testamentul a trebuit să țină trei tipografii (la București, Snagov și Buzău) care lucrau la foc continuu. A dezvoltat școala superioară inițiată de Șerban Cantacuzino și i-a plătit boierește pe-alde Radu Greceanu, Radu Popescu, Antim Ivireanul și Constantin Cantacuzino (unchiul, protectorul, complicele și, într-un fel, ucigașul său) să-i facă o imagine de senzație și să să-i finalizeze testamentul. Cică urmașii lor nici acum nu l-au isprăvit. Bine, s-au apucat și târziu de treabă. L-au început în 1708 și n-au reușit să inventarieze decât 55 de sate cu tot ce zburdă, respiră sau practică sporturi sexuale în acel spațiu ancestral, 56 de moșii cu alte părți de sate adăugate, cinci rânduri de case în București, alte acareturi la Târgoviște, proprietăți fără număr pe ”afară”, din Ardeal și până la San Stefano, pe țărmul Mării Marmara, inclusiv în Bulgaria, dacă puteți să credeți așa ceva. Cât despre conturile în străinătate nici turcii, foarte pricepuți la treburi d-astea, n-au reușit să scoată mare lucru. La banii lichizi încă se mai lucrează. Și, ca să fie socoteala mai ușoară, se numără pe sărite, și doar pe pungi. Cică, când vor termina de numărat, se va plăti datoria externă a României, în avans, pe următorii 300 de ani.
Dar Costică a rămas în memoria posterității prin vestitul stil brâncovenesc care se baza pe o schemă tip Caritas. Iei bani de la proști - și, slavă Domnului, Valahia a avut întotdeauna surplus - și-i mituiești de opt ori mai mult decât concurența pe ăia care vor să te facă mai scund cu-n cap. Dar, ca orice joc piramidal, vine ziua în care se prăbușește îngropând sub dărâmături pe inițiator și pe acoliții către care se făcuseră plăți peste rând.
Totuși, cred c-ar fi timpul s-o luăm cu începutul carierei acestui sfânt post-mortem. Că faptele sale din timpul vieții nu-l recomandă în niciun fel. Dar, probabil, contabilii Patriarhiei au dat de urma vreunui cont și le-a mirosit a sfânt. Că Brâncoveanu n-avea nicio limită, era în stare să cumpere și lumea de apoi...
După cum bine știți - și dacă nu știți ar fi timpul să aflați - la 36 de ani ajunge pe tron după otrăvirea lui Șerban Cantacuzino de către doi din frații săi și de către Costică însuși, care-i era nepot. Marele logofăt - căci cu asta se ocupa la momentul respectiv - o face pe nevinovatul și joacă un teatru ieftin precum că el n-ar vrea domnia, că lui nu-i plac averile, deși era putred de bogat, și că are dublă cetățenie româno-română. Că, dând niște pungi cu galbeni unde trebuia, o căpătase, la 19 mai 1688, și p-aia a Transilvaniei, unde, de altfel, avea niște proprietăți la care s-ar fi putut refugia dacă i-ar fi cotrobăit Șerban prin gânduri și ar mai fi apucat să spele putina. Dar ceilalți complotiști îl iau pe la spate (sau de la spate - sursele istorice sunt confuze) și-l duc la Mitropolie, să-l ungă domn. După formalitatea asta se pune cu sârg pe jefuirea țării. Și era priceput, nu glumă...
La 30 ianuarie 1689 închină țara imperialilor continuând demersurile nefinalizate de Șerban, dar, cum era cu fundu-n două luntrii ca-ntotdeauna, ca să se convingă, austriecii intră în țară cu 15 000 de ostași comandați de Heissler, solicitând întreținerea lor timp de șapte luni, 1500 de cai și, până la valoarea de 800 000 de florini, bani lichizi. La Brâncoveanu totul era până la bani, așa că-i cheamă pe tătari (care le dă avans imperialilor) și pe turci, cu care, în 1690, la Zărnești, îi zdrobește pe austrieci. Heissler cade prizonier, iar aga Constantin Bălăceanu, principalul contestatar al domnului, moare pe câmpul de luptă. Prin țară, niște ”curuți” de-ai lui Tokoli, fostul aliat care fusese impus pentru scurt timp mahăr al Transilvaniei, jefuiesc cumplit ceea ce duce la vânarea lor prin sate și alungarea la sud de Dunăre.
După aceste unice fapte de arme, Brâncoveanu are o domnie lungă bazată pe biruri mari și mituiri și mai mari. El era genul de om care credea că totul se rezolvă cu bani. De aceea n-avea niciun scrupul să-i plătească și pe turci și pe austrieci. În plus le dădea informații unora despre ceilalți cu o exactitate diabolică.
În 1695 devine formal ”principe al imperiului”, că conte (pardon de expresie) era încă din 1688, cu trei luni înainte de a-l otrăvi pe Șerban Cantacuzino. Cel supranumit ”prințul aurului” (altân-bei), și nu din cauza tenului feței că plesnea de sănătate, avea o rețea de informatori mai tare decât Securitatea. Majoritatea erau acoperiți în moderatori de tocșouri ori negustori prin capitalele europene și niciunul n-a defectat pe acolo. După cum se va vedea mai la vale, trădarea a venit de lângă el.
Anul 1699 îl bagă la cheltuială, dar s-a meritat. A obținut și domnia pe viață de la turci și respectul imperialilor care, după pacea de la Karlowitz, îi erau ca un junghi în coastă întinzându-și autoritatea și asupra Transilvaniei.
În relațiile cu Moldova, Brâncoveanu n-a dovedit că ar fi vreun sfânt, ba dimpotrivă, a fost dracul gol. Acum eu nu știu ce să zic; ori nu auzise de conștiința de neam, ori n-a mai vrut să dea bani și pe aia, ori îl durea-n briceag de toată lumea...
Pe Constantin Cantemir l-a disprețuit pentru că era din neam de răzeși și l-a săpat non-stop la Stambul. În 1693, ca un bun creștin, îi spânzură în zi de bâlci pe Staicu paharnicul și pe Preda Proroceanul, niște boieri ce fuseseră găzduiți de Cantemir și făcuseră plângere la Stambul pentru că nu le plăcea moaca Brâncoveanului. După cum se vede delictul de opinie nu era văzut cu ochi buni nici în acea vreme. După trebușoara asta se dă peste cap să nu fie recunoscut domn al Moldovei Dimitrie Cantemir, lucru care-i reușește în nici trei săptămâni, perioadă în care turcii au numărat mărunțișul trimis de Altân-Bei.
Nici cu Antioh nu s-a arătat mai prietenos decât, formal, în 1705, pentru ca în 1711 să-l găsim în aceeași dușmănie creștin-ortodoxă față de Dimitrie Cantemir care, oricât de cotită am da-o, era mult mai învațat decât înfumuratul valah. Apogeul conflictului cu Cantemireștii a fost atins atunci când i-a impus pe Constantin Duca, viitorul ginere, și pe Mihai Racoviță, vărul de-al doilea, pe tronul fierbinte al Moldovei.
Ca să-și apere scaunul domnesc de influența Exaporitului, cel cu mare trecere la Poartă și care-l vroia domn pe fiul său Nicolae Mavrocordat, o căsătorește pe fiica sa Ilinca, cu Scarlat, o altă odraslă de-a acestuia. Nici la zestrea miresei n-a fost finalizată numărătoarea. După 100 de pungi cu bani, 200 cu giuvaeruri și niscaiva moșii, mașinile pe două picioare de numărat bani au clacat de epuizare. Dar Scarlat dă colțu după numai un an și jumătate, sătul să tot dezbrace o femeie îmbrăcată în aur, și Exaporitul reîncepe intrigile.
În 1703 este chemat la Stambul. Asta nu suna bine deloc, dar , prevăzător din fire, trimite înaintea sa atât de mulți bani încât sultanul s-a gândit dacă n-ar fi mai bine să lase tronul imperiului și să se mute el în Valahia. I s-a mărit haraciul la 240 de pungi de galbeni, cam cât primea Doamna Marica pentru epilat pădurea nebună din zona crepusculară.
De aici încolo să te ții huzur, creație și procreație. Toată lumea asta era a lui, se credea în anticamera raiului. Și de ce să nu fim corecți până la capăt; pentru el așa era. Era mai nasol pentru restul lumii...
PROMOUȘĂN
Dacă țineți cu orice preț să vedeți cum se ajunge în calendarul creștin-ortodox, urmăriți-ne cu ochii cât cepele. Citiți și vă cruciți! N-are rost să vă spun mai multe că și așa îmi păreți cam obosiți...
27 septembrie 2015
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu