Și, în definitiv, femeia ce e?

Și, în definitiv, femeia ce e?
E un miracol încuiat c-o cheie
de care ne mirăm de câte ori
îi tot rămânem gratuit datori

Și câteodată, numai câteodată
mai uită ușa de la suflet descuiată
și noi pătrundem, șerpi intruși
dând la o parte celelalte uși

prin care am ieșit din carapace...
E-așa frumos în suflet că ne place
și nu ne-am mai întoarce înapoi
în viața sugrumată de noroi

Dar ce păcat că dintr-o lașitate
trântim fără motiv ușile toate
și evadam în zbor de cucuvele
pe străzi zdrobite, paralele

Și ne-întrebăm ce se întâmplă, ce e
cu această ușă închisă, fără cheie
prin care am intrat și am ieșit
ca niște negustori de infinit

Acolo ne-am simțit nemuritori
tot sângele s-a tapetat cu flori
și pentru prima dată-n univers
am înțeles c-avem și noi un sens

Că jumătate din ființa noastră
se ascunde-n pasărea măiastră
sub dalta ce împrăștie rugina
din gheara nopții dezgropând lumina

Și nu înțelegem ce ni se întâmplă
când absolutul ni se scurge-n tâmplă
și se încuie-n timpul din idee
dar îl topim cu umbra ta, femeie


și ne-întrebăm: minunea asta, ce e?


13 septembrie 2015