Constantin Cantemir (1685-1693), ta-su lui Dimitrie, era fiu de răzeș din satul Silișteni, ținutul Fălciu, și fusese militar de carieră, ca să nu-i zicem de-a dreptul mercenar. Șaptesprezece ani a luptat pentru poloni, ajungând căpitan de cavalerie, a mai ars-o și prin Valahia după care s-a hușuit în țara de baștină ocupând diverse funcții militare și civile, cea mai importantă fiind cea de capuchehaie la Stambul, prilej cu care își școlește și fiii, în ciuda faptului că el nu știa decât să se iscălească.
După cum se vede se trăia bine fără carte și pe vremea aceea!
Cu ajutorul lui Șerban Cantacuzino, în 1685, ajunge domn al Moldovei, deși bătea pe 73 de ani, o vârstă absolut scandaloasă pentru vremea aceea. Era însă în mare formă: mânca bine, bea strașnic, iar numeroasele semne ale unor răni vechi, care-i tatuaseră trupul burduhănos, îl făcuseră celebru printre gagici-de care, slavă Domnului, Moldova n-a dus niciodată lipsă!- cărora barba albă de Moș Crăciun li se părea foarte hat.
Toate păreau bune și frumoase numai că polonezii lui Sobieski, aflați în șucăr mare cu turcii, făcuseră o mare pasiune pentru frumusețile Moldovei pe care o jefuiau cu o precizie de ceasornic, cam de două ori pe an, de semăna, biata de ea, cu un platou de filmare holiudian în care morții erau mai numeroși decât viii. În plus, profitând de vremea favorabilă jafului, tâlharii se înmulțiseră atât de mult încât până și iubitorul de carte Miron Costin, staroste al Putnei, a ordonat tăierea și agățarea pe la răspântii a patruzeci dintre ei. Probabil refuzaseră să-i cumpere cărțile...
Dar pentru că boierii au pus-o de un complot (la o nuntă la Băcani) prin care vroiau să-l înlocuiască cu Velicico Costin, fratele cronicarului, Vodă se răzbună crunt. Pe Velicico îl execută în fața porții domnești, după ce, în preludiu, l-a frăgezit cu buzduganul, iar pe Miron Costin îl decapitează la Roman, deși cronicarul susținea că nici usturoi n-a mâncat, nici gura nu-i miroase, în momentul complotului fiind la moșia de la Barboși pregătindu-se să-și înmormânteze soția (decembrie 1691). Dar Cantemir fie n-auzea prea bine, fie se prefăcea, cert este că a lăsat Moldova fără unicul intelectual cu barbă și moșie. Nu s-a revoltat nimeni pentru atâta lucru, și după cum v-ați dat seama, nici Vodă nu era vreun admirator al cărturarilor. Totuși, gura lumii zice că că până la moartea sa, survenită la 27 martie 1693, la vârsta de 81 de ani, ar fi regretat gestul. Dar mie nu-mi vine a crede fiindcă, după câte îl știu pe Miron, mare sforar încă de pe vremea lui Antonie Ruset, care a îmbulinat-o din cauza lui, e imposibil să nu fi fost inspiratorul. Faptul că tocmai atunci i-a murit soția ar fi putut fi cel mult un alibi, dar - după cum s-a văzut - nu suficient de solid.
Cu cea de-a treia nevastă, Ana Bantaș, bătrânul Cantemir i-a avut pe Antioh, Dimitrie și pe Safta, iar din al doilea mariaj, care durase trei ani, i-a rămas doar Ruxandra. Prima soție îi murise la numai patruzeci de zile după nuntă.
Timp de trei săptămâni domnește Dimitrie Cantemir, ales de boieri, dar la stăruințele lui Constantin Brâncoveanu, este numit Constantin Duca (1693-1695), un puștulache de numai șaptesprezece ani pe care sfântul sfinților pusese geana să-l facă ginere, îmbârligându-l cu domnița Maria în aceeași toamnă. Costeluș nu ieșea din vorba socrului său. A pus taxe noi: văcăritul, porcăitul și cetuitul, bonus impozitul pe pogonul de păpușoi (prima mențiune documentară a porumbului în Moldova) și patru zloți pe ăla de tutun. Cam nasol. Dacă i-ai luat moldoveanului papairoasele, cotoarbele, spirtoasele și mămăliga să nu te aștepți să domnești prea mult. Inevitabilul se produce în decembrie 1685 când a fost mazilit și, deși nevastă-sa striga în gura mare că tătuca al ei, adică Brâncoveanu, va pune pungă lângă pungă până la Țarigrad și se vor întoarce la domnie, săvârșitu-s-a visul deoarece Maria se îmbolnăvește de ciumă pe malul Bosforului și tragi-comedia s-a sfârșit (1697).
Vine Antioh Cantemir (1695-1697), de 24 de ani, care la apucături semăna tatălui său, deși avea un look diferit, el fiind ditamai beldiganul. În plus știa și ceva carte. Nu să-i bage în boală pe moldoveni și să-și piardă tronul, dar orișicât. I-a cerut lui Brâncoveanu o fată de soție, că tot avea ăla mai multe, și ca să curme și dușmănia care exista între cele două familii domnitoare încă de pe vremea tatălui său, dar valahul, cu nasul pe sus, l-a refuzat nevrând să-și mărite fata cu un descendent al răzeșilor, chiar dacă era la a doua generație.
Această adversitate le convenea de minune turcilor care nu mai pridideau cu număratul pungilor de aur primite în special de la Brâncoveanu, pentru a-l mazili pe și pe Antioh. Lucru care se întâmplă în 1700, ceea ce a întristat întreaga Moldovă, că Antioh, după un început mai greoi, le-a ușurat viața moldovenilor prin fixarea unei singure dări anuale plătită în patru rate egale, desființând și niște biruri nepopulare printre care văcăritul și curvăsăritul. Pe care însă le va reintroduce Constantin Duca (1700-1703), care, după ce l-a supărat pe fostul socru, a fost înlocuit cu Mihai Racoviță (1703-1705). Duculeț avea să moară sărac la Stambul după ce a fost judecat, în stilul lor inconfundabil, de către turci, ca o consecință a plângerilor boierești.
Prima domnie a lui Racoviță a fost abureală fiind înlocuit cu Antioh Cantemir (1705-1707), care reușește să se împace și cu Brâncoveanu. Ba, mai mult, valahul se angajează să-i dea lui Dimitrie Cantemir câte zece pungi de galbeni pe an pe care să-i facă ăla praf la Stambul cum o știi el mai bine (și se pricepea, vă asigur). Să nu credeți că Brâncoveanu era vreun caritabil, nici vorbă, în felul acesta se proteja de eventuale intrigi și-l costa mult mai puțin decât să dea parale fără număr vreunui vizir bine înfipt pe lângă sultan. Era un fel de asigurare de viață cât de cât liniștită.
De data asta puse biruri grele, printre care cornăritul și vădrăritul, că turcii nu-i dăduseră domnia pe ochi frumoși. Este mazilit și înlocuit cu Mihai Racoviță (1707-1709) spre regretul celor mai mulți moldoveni și îndeosebi al lui Ion Neculce care-l ridica în slăvi zicând că era ”nelacom, nici la sânge, nici la la bani, nici la minciuni”. Bă, mă lași?!
Mihai Racoviță dublează dările și introduce fumăritul, câte doi ughi de fiecare horn al casei. Al dracu, vroia să protejeze mediul înconjurător că i s-a părut lui că încălzirea globală a luat-o razna!
În timpul său, pe teritoriul Moldovei se bat rușii cu suedezii (da, ați citit bine) ceea ce până la urmă îi aduce mazilirea și numirea lui Nicolae Mavrocordat (1709-1710), fiul Exaporitului (”tainicul dinlăuntru”), marele dragoman, și strănepot, după mă-sa, al fostului domn Alexandru Iliaș. Le avea tare cu limbile străine dar nu și cu româna. Desființează unele impozite care i se păreau deplasate și-i ține pe boieri la distanță, ceea ce avea să-i dăuneze la scaunul domnesc. Este mazilit în 1710 și înlocuit cu Dimitrie Cantemir cu care de altfel se și întâlnește la Galați unde și-au promis reciproc să nu se pârască la Stambul că le stă mai bine cu capetele pe umeri.
Dimitrie Cantemir (1710-1711) a locuit din 1693 la Țarigrad unde nu numai că și-a desăvârșit cultura dar a și tras sforile necesare accederii la putere, fiind sprijinit inclusiv de hanul tătar. Era considerat devotat trup și suflet turcilor, numai bun să-l spioneze și să-l supravegheze pe Brâncoveanu, bănuit că o arde în secret cu rușii. Dar pentru că îi cunoștea foarte bine pe turci, și participase personal la dezastrul militar de la Zenta din 1697, încheie o convenție militară cu rușii, la 27 aprilie 1711. În iulie același an, la Stănilești, pe Prut, cei 200.000 de turci și tătari îi pun pe creștini cu botul pe labe, încercuindu-i. După ce vizirul este cumpărat cu 800 de pungi cu aur, se încheie pacea favorabilă turcilor.
Dimitrie Cantemir, cu care otomanii aveau ceva important de vorbit și erau foarte nerăbdători, reușește să se care la ruși însoțit de familie și de niște slujitori printre care și hatmanul Ion Neculce, viitorul scribălău. Mai trăiește doisprezece ani la Harkov, Moscova și Petersburg. În 1713 îi moare soția, Casandra, fiica lui Șerban Cantacuzino după cum bine știți, iar în 1719 se recăsătorește cu Nastasia Trubețkoi (așa o chema, ce vă hliziți așa?). Prietenul său, Petru cel Mare, îi dăduse de la începutul exilului cincizeci de sate, șase mii de ruble anual și două rânduri de case la Moscova. Și-l face consilier intim iar pe fiică-sa și-o face intimă, cântându-i la urechea catifelată diverse slowri de Celine Dion.
În 1722, Cantemir pleacă și el în campania împotriva Persiei dar, din cauza unei crize de diabet, se întoarce la moșia sa de la Dimitrovca unde va închide pentru totdeauna ochii săi iscoditori. A fost înmormântat alături de prima soție în cimitirul mănăstirii ortodoxe din Moscova, propria-i ctitorie. Fiica sa, Maria, care devenise iubita preferată a lui Petru cel Mare, a avut de tras la greu de pe urma țarinei după moartea acestuia, iar dintre ceilalți opt copii (din care unul nelegitim, că cică nici la filosofi mandravela nu știe carte) doar Antioh a devenit cât de cât celebru, fiind invitat la ”Acces direct” și alte emisiuni culturale, pentru calitățile sale de intelectual. Evident că nu a reușit să ajungă și la Cacapatos, dar orișicât, s-a străduit.
PROMOUȘĂN
Despre viața adevărată a lui Dimitrie Cantemir, aia din lumea cărților scrise de el însuși în cea mai mare parte, vom vorbi în episodul următor. Așa că pregătiți-vă ”Dicționarul explicativ al limbilor romanice” că băgăm cultură la greu. Ați feștelit-o!
12 septembrie 2015
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu