La fereastra inimii, septembrie plânge

Plouă rece ca o viață dusă din obligație
oasele înoată derivate în sânge
niciun semn de rămas bun, nicio vibrație
septembrie, la fereastra inimii, plânge

Norii din minte s-au împrăștiat pe cer
și cerul i-a primit cu brațele deschise
suntem două frunze sfărâmate de ger
în spatele ușilor de la suflet, închise

Curge galbenul plopilor înalți pe alee
ca-ntr-un cimitir tapetat cu oglinzi
se ascund deznădejdi și plecări din idee
 și nu poți căderea-n retină s-o prinzi

Mai bine-ar veni somnul să plouă copacii
cu mâinile întinse spre ziua de-apoi
s-ar vinde la târgul de frunze, săracii
deformați de tristețea adâncă din noi

N-ai mai uitat tăcerile aprinse
pe holul intrării într-o comă mai bună
ne calcă-n picioare frunzele ninse
și-o stea căzătoare sângerează comună

La fereastra inimii, septembrie plânge
și doare năprasnic lumina nearsă
oasele scurse se îneacă în sânge
și ploaia din mine prin tine se varsă

Și trece pe acolo o corabie smulsă
din furtunile lumii de-un dor absolut
și foaia de drum, jumătate parcursă
semnată-i de-un înger cu aripi de lut

10 septembrie 2015