Așezat comod pe locul mortului, Constantin Șerban (1654-1658), zis Cârnu, că fusese însemnat la bornău de Matei Basarab care-l bănuia, nu fără temei, de gânduri de mărire, a început bine, prin scutiri de dări și alte măsuri populiste menite să-l ridice brusc în ochii contemporanilor. E adevărat că l-a ajutat mult și dezastruoasa moștenire a lui Matei care lăsase visteria destul de sexy, în sensul că era atractivă, nu că era goală, după cum lesne ar înțelege obsedații sexual. Ceea ce nu se întâmpla nici atunci decât ca excepție de la regulă pentru că, în general și în civil, cei plecați de la putere târau după ei carele cu galbeni și alte odoare de preț, că d-aia se sacrificaseră pentru popor pe altarul jafului domnesc. Când, însă, vrea să aprofundeze reformele și să-i desființeze pe seimenii sârbi, că erau niște energofagi ce nu s-a văzut pe mapamondul lumii, o zbârcește rău de tot fiindcă dărăbanii, tot bugetari, tot tupeiști, se aliază cu ei și încep să jefuiască țara de aveai impresia că s-a întors la putere alianța pedele-pesede-penele. Era un balamuc general de-și luau grupa sanguină vecin la vecin, fiu la naș, amant la amant(ă). Cu ajutor turcesc, moldovenesc și transilvan îi pune la respect pe bugetarii înarmați până-n dinți cu ura de clasă. Ba, mai mult, favoritul lor, Hrizea, după un scurt periplu de încărcare a bateriilor prin Transilvania, este prins cu mâța-n sac și spânzurat un pic de o roată la care se zgâiau cu privirile fixe de admirație exact 300 de seimeni tremurând de nerăbdare în așteptarea propriilor execuții.
Dar ca tacâmul să fie complet, se umflă borșul și-n călărași, dar și ăștia au aceeași soartă, la Călugăren,i ceea ce face ca armata Țării Românești, pe care se bazase prestigiul lui Matei, să fie lichidată conform standardelor NATO.
Pentru că n-a avut de lucru și l-a ajutat pe Rakoczy împotriva polonilor este mazilit în 1658, iar până va înghiți gutuia, în 1685, va mai ocupa de două ori, în niște weekend-uri, tronul Moldovei.
La putere ajunge un fel de Despot Vodă care era fan Mihai Viteazul și din această pricină își va lua numele de Mihail Radu, fiind mai cunoscut sub cognomenul de Mihnea al III-lea (1658-1659), după numele fostului domnitor al cărui fiu pretindea că e. Bagabontul ăsta practicase la viața lui toate meseriile din lume, inclusiv cămătăria, dar se pare că era și destul de cult la cap. Nu vă mai zic că le parlea în vreo șase limbi, bașca limbajul corpului. Ce s-o mai lungim, tipul promitea mult, numai că nu era prea realist. Reorganizează oștirea, eliberează contra-cost satele de rumâni, ca să facă rost de mangoți, și, asemeni idolului său, îi taie pe creditorii turci și cucerește cetățile turcești de la Dunăre, cu excepția Hârșovei, conform înțelegerii secrete cu Rakoczy. Bineînțeles că în preludiu executase și el vreo treizeci de boieri după modelul patentat de Lăpușneanu, ca să știe ăia că istoria se poate repeta oricând dacă nu-ți vezi de păstorit, albinărit, vinărit și curvăsărit pe la întinsele moșii. După cum vedeți domnitorul ăsta învățase ceva din istorie, însă nu esențialul. Cum turcilor nu prea le plăceau bancurile seci, este nevoit să se retragă în Transilvania unde Constantin Șerban îl invită mieros la un grătar. Și, să vezi ghinion, moare otrăvit. Cârcotașii zic că de fapt a băgat în el ca spartu și l-a lovit damblaua. Cum o fi fost cum n-o fi fost cert este că a fost ultimul chef de chef pentru individul care-l reînhumase pe Matei Basarab la Arnota și desăvârșise Mitropolia din București, că se pricepea la subtilități istorice.
Vine la cașcaval Gheorghe Ghica (1659-1660), pe fondul unui jaf generalizat de trei zile al tătarilor și turcilor, care nu scapă fericita ocazie de a dărâma și cetatea Târgoviștei mutând reședința domnească definitiv la București.
În 1660 vine în vizită de recucerire Constantin Șerban care-l învinge temporar, suficient cât să-și recupereze averea personală de la moșia Dobrești, de pe fundul lacului, unde o avea pusă la rece în niște butoaie smolite ca să nu se prindă peștișorul de aur ce-i înăuntru și să iasă la suprafață cu vreun giuvaer în coadă.
Turcii îi cer un haraci suplimentar de 30 de pungi de galbeni pe care se zice că nu l-a putut plăti, deși eu nu cred, și este înlocuit cu fi-su, Grigore Ghica al III-lea (1660-1664), care cică ar fi făcut serioase eforturi să-l trimită pe ta-su după țigări. De, conflictul dintre generații de dilimandroși...
Ăsta vine la pachet cu o foamete cumplită, ce a durat aproape trei ani, generată de obișnuita secetă combinată cu fireasca ciumă, peste care tronau pretențiile turcești. Pe acest fond de leșin valah se conturează două găști de boieri nărăviți în rele, ambele de sorginte grecească, ale Cantacuzinilor și Bălenilor, care nu se vor da la o parte de la nicio crimă ca să pună laba pe putere în următoarele două decenii și ca să-l lase și pe Măruță fără rating.
Din ordinul lui este sugrumat, în biserică, legat de un stâlp, postelnicul Constantin Cantacuzino, fiul acestuia, Șerban, este însemnat la trompă ca să nu mai râvnească domnia, iar familia primește o sancțiune golănească de 24.000 de taleri. Aceasta-i intriga unui lung șir de crime care-i vor ține pe valahi lipiți cu super-glue de plasmele de neam prost care cotropiseră pur și simplu sufrageriile conacelor și living-room-urile bordeielor lipite cu balegă și nisip. Bine, eu cred că le și plăcea, altfel ar fi intrat în insolvență instituția domniei prostiei. Forțat de împrejurări pleacă la nemți unde rade o halbă cu bere, trece pe la italieni să le încerce pizza, și sfârșește această primă parte a aventurilor galante la Stambul unde se-nvârtește, numai el știe cum, de-un nou firman de domnie (în 1671) pe care-l va accesa din 1672.
Între timp ajunge mare barosan Radu Leon (1664-1669), fiul lui Leon Vodă. Cu diplomație, recunoaște nevinovăția postelnicului Cantacuzino acuzându-l de rea-credință pe Stroe Leurdeanu, capul mafiei Bălenilor, însă fără a-l pedepsi vreodată. După reconfirmarea domniei, la trei ani, după cum stabiliseră turcii ca să mai facă rost de niște bani nemunciți, se pune cu birurile pe țară, sfătuit de sfetnicii lacomi, ceea ce va duce la o nouă revoltă antigrecească, asemănătoare celei din 1631, urmată de inevitabila mazilire, în 1669, și de moartea suspectă, în anul următor.
Boierii îl impun pe Antonie din Popești (1669-1672) în timpul căruia Cantacuzinii stăpâneau țara. Adversarul lor principal, Stroe Leurdeanu, este condamnat la moarte, dar cu șoșele, cu momele, reușește s-o înduplece pe Elena, văduva postelnicului, care-l iartă după ce primește și o despăgubire de 13 pungi de galbeni, că femeile valahe au fost sensibile la mălai dintotdeauna. Totuși, adversarii săi nu puteau scăpa ocazia istorică de a-l umili la maxim așa că-l plimbă în căruță, îmbrăcat cheijuăl, numai în anteriu și-n nădragi, prin maleficul București, până la mănăstirea de taici de la Snagov unde-l călugăresc cu forța. Bineînțeles că, pătruns până-n străfundurile ființei de învățătura creștină, o rade cu prima ocazie spre Ardeal, jurându-și că se va întoarce într-o zi și le-o va da la muian Cantacuzinilor.
Antonie nu era decât o marionetă a acestora care nu-i dădeau nici măcar parale suficiente pentru a-și potoli foamea și, mai ales, setea. Așa că mazilirea din 1672 a fost ca o binecuvântare deși glanda puterii pulsa destul de plăcut și-n trupul acestui manelist bătrân. Singurul lucru mai acătării rămas de la el a fost fiica sa Marica, viitoarea doamnă a lui Constantin Brâncoveanu.
Se întoarce la butoiul cu miere Grigore Ghica (1672-1673), omul Bălenilor, care-și trimite adversarii la ocnă și care-i însoțește pe turci în expedițiile din 1672 (cucerirea Podoliei, ceea ce a însemnat maxima întindere teritorială a Imperiului Otoman), și din 1673, împotriva polonilor. Moare otrăvit de Cantacuzini și-i urmează Gheorghe Duca (1673-1678), transferat din Moldova ca să echilibreze balanța puterii în Țara Românească. Îi recheamă pe Băleni din pribegie și pune stavilă ambițiilor Cantacuzinilor, pentru că era evident că Șerban vroia tronul pentru el. Motiv pentru care este la un pas de execuție în decembrie 1675, dar este scăpat la insistențele Doamnei Anastasia, prietena lui căreia-i plăceau orgasmele ceva de speriat. În 1678 este strămutat în Moldova fiind înlocuit tocmai de cordaciul neveste-sii, Șerban Cantacuzino (1678-1688). Ăsta era un tip înalt, cu o voce impunătoare, violent până la cruzime, îngâmfat de nu se poate, ambițios până la uitarea de sine. În mod paradoxal iubea cultura, sau se prefăcea, cert este că a încurajat-o cât a putut (a inițiat tipărirea ”Bibliei de la București”, în 1688, finalizată în timpul lui Constantin Brâncoveanu, a înființat școli, a produs tipărituri) și era un abil diplomat.
După primii doi ani în care își consolidează domnia, începe să se răzbune crunt. Îl ucide pe serdarul Drosu, care-l arestase în 1675 din ordinul lui Duca, dar și pe copiii acestuia. Pe băiat îl coboară legat într-o ocnă părăsită lăsându-l să se chinuie acolo, iar pe fată o învață Kama Sutra seimenii care, în final, ca s-o scape de celelalte plăceri ale vieții, o ucid.
Cea mai ilustră victimă a fost Hristea Popescu, tatăl cronicarului Radu Popescu, pe care, după ce-l acuză pe nedrept că și-a însușit bani din visteria țării, deposedându-l prin acest tertip de avere, îl torturează, îl otrăvește fără succes și, în final, ca să fie tacâmul complet, îl mai trage și-n țeapă. Bineînțeles că i-a mai omorât și pe alții după rețete inventate de el dar asta numai după ce le-a cotârcit și nevestele ca să plece ăia împăcați pe lumea ailaltă. Toate faptele alea nemaivăzute este peste putință a le povesti pentru că n-ați înțelege. Poate doar pe vremea lui Băsescu să se mai fi întâmplat așa ceva.
Păcatele părinților pică asupra copiilor și, după ce aproape că își extermină adversarii, în 1688, își căsătorește simbolic o fiică, Smaranda, cu Grigore Băleanu, dar tânăra domniță moare la patru luni de la ciudatul eveniment.
Fiscalitatea excesivă face ca țara să fie deșartă de oameni, fiecare fugind care încotro. Oricum trei sferturi din venituri le luau, într-un fel sau altul, turcii, iar restul și le însușeau Cantacuzinii.
Șerban s-a mai scos în fața posterității cu jocul dublu făcut la asediul Vienei (1683) când, aflat în tabăra turcească, comunica în secret cu creștinii. Înfrângerea otomanilor a dus la sugrumarea vizirului Kara Mustafa din ordinul sultanului. În continuare îi duce cu vorba pe austrieci pentru încheierea unei alianțe, care părea firească la un moment dat, ceea ce-i face p-ăia să intre cu Muntenia jefuind ca la carte tot ce le-a ieșit în cale. Că la chestii d-astea creștinii erau mai musulmani decât musulmanii. Ca și acum.
Forțat de împrejurări să se situeze pe față de partea imperialilor, trimite o delegație numeroasă condusă de fratele său, Iordache, să semneze așa zisul tratat. Însă nu mai apucă să vadă hârtia parafată că frații săi milostivi, Constantin și Mihai, îl otrăvesc considerând că la cât a trăit (54 de ani) și la cât a tras pe cosor este suficient. N-ar fi fost străin de evenimente nici Constantin Brâncoveanu, deși ăia care l-au trecut obligat-forțat în rândul sfinților, fiindcă în loc s-o ia spre Transilvania a cârmit-o spre Stambul, contestă cu o ardoare habotnică, evidența istorică.
Șerban a avut pe post de neveste ocazionale două Marii, ca să nu se încurce în substantive proprii. Cu cea de-a doua, care a ctitorit ”Biserica Doamnei” din București, a procreat-o și pe Cassandra, căsătorită din 1699, cu Dimitrie Cantemir, care a fost primul extraterestru coborât printre moldoveni.
PROMOUȘĂN
V-ați săturat de otravă, violuri, crime și comploturi? Nu? Bănuiam eu. E bine, că data viitoare ne întoarcem în Moldova să vedem cine pe cine a mai omorât, violat, plictisit, ori toate trei, în a doua jumătate a secolului al XVII-lea. Ce, voi credeați că ”Știrile de la ora 5” le-a inventat PRO TV? Măi, copii, tare sunteți naivi, bunghiți-vă acilea și învățați până nu e prea târziu...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu