După ce a intrat în Suceava, Gheorghe Ștefan i-a executat pe nepoții lui Vasile Lupu, care-i făceau concurență neloială la curvăsărie, și, fiind și răzbunător fără măsură, i-a ținut închiși, pe toată perioada domniei sale, pe Ecaterina, nevasta Lupului și pe fiul ei, Ștefăniță. Acum cred că bagabontul, sau logofătul, nu-mi mai amintesc exact dregătoria ocupată înainte de a da lovitura de stat pe tron, ar fi vrut să-i tragă la poartă fostei Prime Doamne care, chiar dacă nu era moldoveancă, era o frumusețe rară, Pamela Aandersoanei și Claudia Așiferei, erau chinezării pe lângă ea. Și așa cum vă zisei la început, Gheorghe Ștefan aprecia la superlativ frumusețea feminină, fie folosind îndoielnicul farmec personal, că era ”om deplin, fire adâncă”, fie abuzând de articolul 1 din Constituția inexistentă a Moldovei, în care se specifica destul de clar că ”femeile e obiecte care pot fi folosite în orice condiții și în orice poziție de către purtătorii de căciulă, aflați în starea naturală de ebrietate”
Bine, bine, libidinosul ăla de Miron Costin, care profitase la greu de pe urma acestuia, îl ridică în slăvi cu orice ocazie iar excesele-i sexuale le denumește cu delicatețe ”desfrânăciuni”, cauzate de atracția fatală a curviei. Cică atunci când nu făcea conferințe bahice încheiate cu seminarii de kama-sutra moldovenească, prietenul lui era superbăiat. Nu știu de ce am impresia că la aceste ședințe de terapie intensivă Miron nu era simplu observator! Că prea o dă cotită...
În timpul acestei domnii se fac de toate în Moldova ceea ce poate justifica abundența chefurilor încheiate nu cu scurtarea capetelor de deasupra gâturilor, după cum îl ponegrește Grigore Ureche pe Ștefan cel Mare, ci cu semețirea lor printre meandrele concretului.
Cu vecinii se împacă ghinișor, pe turci nu-i supără, că și ăia aveau un stil de viață asemănător, și, pentru prima dată în istoria românilor mahmuri, încheie un tratat de întrajutorare cu rușii (1656). Dracu l-a pus...
În urma participării la campania lui Rakoczy în Polonia, turcii îl cheamă până la Poartă. Cum nu era prost deloc și-i plăcea tare mult cum îi stătea cu propriul cap, refuză categoric, ceea ce-i aduce mazilirea și înlocuirea cu Gheorghe Ghica (1658-1659). După o încercare eșuată de a-și relua scaunul pribegește prin toată Creștinătatea, din Rusia până-n Suedia, până va găsi o intrare secretă pe lumea cealaltă, în anul 1668. Rămășițele îi sunt aduse în țară de o petardă expirată, Ștefania Mihailovna, cu care o ardea el pe final de carieră erotică, și puse la păstrare la mănăstirea Cașin. Printre apropiații care nu l-au părăsit după plecarea precipitată din Moldova a fost și Nicolae Milescu Ospătarul, că, după cum vedeți, avea o predilecție pentru luptătorii cu eternitatea.
Gheorghe Ghica a stat puțin, fiind transferat în Valahia și înlocuit cu Ștefăniță Lupu (1659-1661), fiul celui care adusese furculița în Moldova de umblă ăia însemnați prin lume. Primind supranumele de Papură Vodă, din cauza belșugului care izbise în moalele capului Moldova, moare de tifos, peste Nistru , în timpul unei expediții a turcilor împotriva cazacilor. Îl urmează metecăind Eustațiu Dabija (1661-1665), care bea vinul numai cu oala de pământ argumentând că numai așa îi simte dulceața. Când se trezea, judeca cu blândețea specifică mahmurului, iar moldovenii erau mulțumiți că ăsta chiar era de-al lor. În ciuda tradiției multiseculare și a cotelor de la pariuri, moare de bătrânețe, în exercitarea funcției. A avut de nevastă pe una Dafina, aflată deja la al treilea soț pe care l-a condus, din obișnuință, pe ultimul drum. În timpul vieții introdusese și el o taxă nouă numită ”pogonăritul pe vii”, că tot avea impresia că se termină băutura din ulcica fermecată.
Dafina asta avea o fiică cam rea de muscă, din cel de-al doilea mariaj, pe care o căsătorise cu grecul Gheorghe Duca (1665-1666), pe care-l impune ca urmaș al neuitatului ei soț. Dintr-o confuzie cu o scrisorică către hanul tătar, este înlocuit, după numai șapte luni, cu Iliaș Alexandru (1666-1668), care nu știa limba țării însă compensa prin mila suspectă pe care o arăta față de săraci. Avea obiceiul să ia bani de la boieri ca să-și plătească datoriile și să-i miluiască pe țăranii pe care-i supunea judecății divanului. Împrumuturile nu le mai restituia ceea ce i-a atras mazilirea și decesul în urma unui consult medical încheiat cu o otrăvire ca la carte înfăptuită de niște doctori de teapa lui Oprescu, mituiți de Gheorghe Duca (1668-1672). Ăsta vine din nou dar schimbă placa: mărește dările și devine mai aspru. Este învins de răscoala antigrecească a lui Mihalcea Hâncul și Apostol Durac, dar este repus în drepturi de turci, fără vreo luptă. Represiunea este cruntă, dar capii răzmeriței scapă cu fuga în spațiul Schengen. De atunci a rămas expresia tipic moldovenească, care definește încăpățânarea proverbială: Vodă-da și Hâncul-ba!
După ce-i pică pe cap sultanul, pe care-l primește fastuos în târgul Ieșilor, este mazilit și trimis la păstrare la Stambul, deși el sperase cu totul altceva.
Ajunge domn un papagal, Ștefan Petriceicu (1672-1673), un yesmen de care râdeau curcile cât era ziulica de lungă. Este înlocuit cu Dumitrașco Cantacuzino (1673-1675) în timpul căruia peste 20.000 de tătari, care l-au instalat confortabil în scaunul domnesc, iernează în Moldova făcând mari abuzuri, halind toată pâinea și majoritatea viețuitoarelor cu două și patru picioare. Și, ca tacâmul să fie complet, urmează ciuma și taxarea tuturor locuitorilor în urma unui recensământ. Adică a cam pus capăt evaziunii și bunăstării locuitorilor. Problema era că, asemeni politicienilor din ziua de azi, banii nu-i băga la visteria statului ci la teșchereaua personală. Drept urmare turcii l-au mazilit și torturat ca să ciugulească și ei măcar 800 de pungi de galbeni de la acest finanțist veros.
Urmează la rând Antonio Ruset (1675-1678), zis Chiriță Draco, grec din Stambul, în timpul căruia iarna a fost frig iar vara cald, fapt care le-a plăcut la nebunie moldovenilor că ei trăiau întotdeauna în ton cu anotimpurile. Este lucrat la meserie de niște boieri, în frunte cu Miron Costin (da, da, acel Miron Costin) și mazilit ca să-i facă din nou loc lui Duca, transferat din Valahia. La Stambul este torturat ca să dea tot ce are și, deși nu era bogat, a dat și ultima lețcaie, trăind în sărăcie până la sfârșitul zilelor (1685). C-am uitat să vă spun o coincidență: în ziua când a fost eliberat i-a ars și casa!
A treia domnie a lui Duca (1678-1684) e și mai apăsătoare. La început plătește din buzunarul personal, bine garnisit în Valahia, toate dările, după care inventează taxe noi pe tăierea vitelor (”mortasipia”) și-i obligă pe boieri și mănăstirile să plătească ”goștina pe oi”. Mărește dările de 16 ori concomitent cu profesionalizarea călăilor care torturau la mare artă pe toți aceia care nu contribuiau la bunăstarea lui Vodă. Printre cele mai distractive torturi erau ungerea cu miere, legarea de un par și lăsarea datornicului în voia muștelor și a albinelor. Asta era tortura de vară, ca-n piesa Shakirei. Iarna era mult mai simplu că nu mai risipeau mierea: îi legau de un stâlp, la peleul gol, în ger, de dădeau ăia și ce n-aveau...Cu văduvele decedaților ce nu-și achitaseră datoriile, reale sau imaginare, s-a purtat cu delicatețe: le legau de tunuri, să se frăgezească, după care le încuiau în camerele seimenilor, cu ei înăuntru. Aici nu știu dacă nu cumva le făcea un bine văduvelor. Dar nu cred, că dacă ar fi fost așa le-ar fi pus taxă și pe orgasmul multiplu. Și toate astea ca să trăiască el și cotoarba lui, pe care-o știți cât era de bagaboantă, ca niște împărați.
În 1681, dilimanul capătă și hătmănia Ucrainei fiindcă mijlocise pacea dintre turci și ruși, primind de la sultan și un sceptru de aur împodobit cu pietre scumpe căruia i-a fost adăugat un tui pe lângă cele două pe care le avea deja ca domn al țării. Se intitulează domn al Moldovei și Ucrainei.
După asediul Vienei, la întoarcerea acasă, este surprins de leși la moșia soacrei sale și transportat în Polonia sub urările de bine ale moldovenilor, care-l urau cu o sinceritate dezarmantă. Moare în 1685, la Liov, în urma unui atac de apoplexie când a auzit că toate cele 180 de pungi de aur trimise ca răscumpărare de soție au fost confiscate în Ardeal.
Dintre cei nouă copii, doar Constantin ajunge domn al Moldovei, în două rânduri, iar Ileana se mărită cu Nicolae Costin. Cronicarul, nu cântărețul. Fiul lui Miron Costin. Nimfomana de nevastă-sa se căsătorește la Stambul cu grecul Lybirake care-i papă banii expiratei și dispare ca măgaru-n ceață.
Se întoarce Dumitrașco Cantacuzino (1684-1685), pe o foamete cumplită, în timpul căreia moldovenii se mâncau între ei mai mult decât de obicei, iar copiii și-i dădeau în robie la tătari pe câțiva saci de mălai. Tradiția încă se păstrează.
Curvar, viclean, amăgitor, disprețuitor și laș, este mazilit rapid, în urma revoltei boierilor, fiind înlocuit cu Constantin Cantemir, tatăl fiului său...
PROMOUȘĂN
Sunteți curioși ce e cu neamul Cantemireștilor, așa-i? Și cum dintr-un țăran neștiutor de carte, ajuns domn al Moldovei, s-a ivit cel mai mare savant al acelor vremuri?! Ei bine, nu-i vina lui. Aici și-au băgat coada extratereștrii... Că expresia lui Miron Costin ”se nasc și în Moldova oameni”, care se referea, în primul rând, la Gheorghe Ștefan, n-o putem socoti decât o glumă de cronicar îmbârligător. Apropo, în capitolul următor va fi executat și Miron Costin că prea se dădea în bărci de când îl făcuse la meserie pe Antonio Ruset...
7 septembrie 2015
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu