Visul, magia, uitarea...

De când ne naștem zburăm întâmplător
ne izbim de ziduri infernale  de aer
sufletul ne așteaptă undeva în decor
încuiat într-o zeghe de vaier

Când deschidem ochii nu vedem absolutul
când dormim visăm chipuri dragi
ne crapă în sânge de patimă lutul
așteptând lumina furată de magi

Și eu am visat fără limită timpul
prin care să zbor fără teama de înger
îngropasem în mine Olimpul
cu cerbul sălbatic și îngerul sincer

Pe ea am ascuns-o de irișii nopții
în inima mea de piatră și rouă
în brațe-am trecut-o de granița sorții
secunda mi-am rupt-o în două

Să facem din umbre un singur întreg
așa cum am fost cândva, la-nceput
prin spaimele clipei să nu mai alerg
să-ngroape uitarea întregul trecut

Cerul s-a deschis dintr-odată, abrupt
plângea de se-înecase-n sine luna
zidul dintre viață și moarte s-a rupt
tu-mi făceai semne disperate cu mâna

Te ghemuiseși în mine, ca o adiere de vânt
topind icebergul cu arome de Nord
eram numai noi rătăciți pe pământ
zei inocenți strecurați prin fiord

Prin propria viață navigam visători
spre-o insulă îmbrățișată de alge
treceau prin trahee cohorte de nori
iar luna se-agățase-n catarge

Nu mai era noapte, nu mai era zi
dezertaseră spaimele întâmplătoare
dispăruseră cucuvelele gri
eram singurii pești din propria mare

În văzduh numai noi pluteam nevăzuți
și-mi părea nesfârșită dezertarea albastră
da-n alte orizonturi ai vrut să te uiți
și inimii i-ai spart o fereastră

prin care ai evadat fragmentat
spre un timp care nu-mi aparține
golul dintre noi l-ai reinventat
cu înscenări și decoruri puține

Și-n frica de zbor se topesc visele
gândurile curg în lave de argint
în suflet se-adâncesc abisele
și-n oglinda diformă îngerii mint

Ne prăbușim pe grămezi de moloz
speranțele deșarte ne exclud
deasupra câmpurilor de rogoz
plânge apusul prin părul tău ud

Și-n anticamera deznădejdii
văzduhu-i pretextul suprem de plecare
se-ntorc din neant nevăzute primejdii
și-o nouă planetă în inimă-mi moare

Se mai aud când și când clopote
care-mi bat amintirile-n cuie de jar
dar demonii râd și-aplaudă-n ropote
scara spre cer ce duce-n calvar

Rănile visului s-atât de adânci
că vibrează prin sânge de spaimă culoarea
magia doarme-ngropată sub stânci
și-n noi se întinde, ca un giulgiu, uitarea


27 septembrie 2015