Vă întrebați cu îndreptățire de ce n-a reușit Dimitrie Cantemir să-i facă pe turci de la genunchi în jos deși avea minte cât toată Moldova la un loc, bonus restul lumii? Strategii militari afiliați unui ONG cu finanțare guvernamentală au stabilit că rușii nu l-au ascultat și au plecat cam la plesneală spre Stănilești, fără un plan clar și fără să fie asigurată aprovizionarea. De altfel aspectul ăsta nu li se părea important rușilor că ei, oricum, și pe vremea aia, colecționau ceasuri și diverse bunuri de larg consum tupilate prin gospodăriile moldovenilor. Nu mai vorbim de faptul că era al naibii de cald, ceea ce pentru urmașii lui Ivan cel Groaznic a fost întotdeauna un mare dezavantaj dacă temperatura corpului n-avea nicio legătură cu vodca.
Adevărul e însă altul, ascuns în pivnițele Cotnarilor, printre budanele cu vin și tescovină la care migăleau cât era ziulica de lungă gospodarii, cărora și pe atunci li se spunea drojdieri. Moldovenii nu erau prea încântați să fie conduși de filosofi, scriitori și alte asemenea vietăți coborâte în viața lor cu anasâna. Ce, de carte le ardea lor câtă treabă aveau?! Din cauza tătarilor, a secetei și a videochatului aproape că nu mai aveau timp de băutură și procreație. Cât despre jucători de creație ca Dimitrică erau sătui până-n encefalul minții (pușchea pe limbă!). Acu eroul nostru ori nu cunoștea fondul problemei, ori nu-l interesa părerea celor din jur că de când s-a născut, la 26 octombrie 1673, tot într-o învățătură o ținea, de ziceau clevetitorii că nu-i fiul lui ta-su. Mai întâi a studiat, vorba vine, în Moldova, cu călugărul grec Cacavela Ieremia. (De ce vă hliziți? Așa îl chema pe cretan.)
Ajuns la turci, ca ostatic, e un aspirator de cunoștințe și își însușește, direct sau pe șestache, turca, persana, araba și italiana adaugându-le limbilor cu care venise de acasă: greaca, slava veche și limba de vacă bălțată cu măsline. Ba mai mult decât atât, pe ce că era poliglot, le ardea bine de tot și cu muzica, talent care, adăugat farmecului personal irezistibil, făcea ravagii printre figurantele însetate de cultura trupului.
La cele două castele ale sale de deasupra Cornului de Aur, dobândite în 1692 și 1700 ( ăsta era zestrea soției sale Casandra, fiica lui Șerban Cantacuzino) se întâlneau toți fițoșii cu pretenții de intelectuali ai Stambulului, bașca modistele, cântăreții și alți închipuiți. La el acasă era un amestec de ”La Măruță” și ”Garantat 100%”.
Trăind atâta amar de vreme printre turci, i-a cunoscut atât de bine încât era convins că sfârșitul Imperiului este aproape. Și vroia să participe la dărâmarea lui, dacă va avea ocazia. Cum la Stambul părea destul de pașnic, ba, în plus, mai și scria, turcii l-au considerat întotdeauna omul lor, un filfizon care nu poate fi un pericol decât, cel mult, pentru artele frumoase. Așa că în perioada turcească, când nu petrecea sau nu trăgea mâța de coadă, a scris un tratat de logică - ”Compendiolum universae logices instituționis”- care i-ar fi scandalizat pe moldoveni dacă l-ar fi înțeles. Dar Cantemir, după cum poate v-ați dat seama, nu era prost deloc și l-a scris în limba latină, ca să n-aibă nimeni de suferit acasă. După această trebușoară, cu ”Divanul” și ”Istoria ieroglifică” o dă rău de tot pe filosofie, altă boală rușinoasă și fără leac. Tot aici se încadrează și ”Sacrosanctae scientiae indepingibile imaga” (să mor io, dacă nu mi s-a făcut praf tastatura!), lucrare netipărită, inspirată, după modelul ”Ponta” din sistemul filosofic al medicului belgian Van Helmont.
Tipărește ” Divanul sau gâlceava înțeleptului cu lumea sau giudețul sufletului cu trupul” (1698), dedicată fratelui Antioh, o lectură destul de nașpa pentru cititorii de ”Click”, în care demonstrează, credea el, superioritate spiritului asupra materiei. ” Fugi, măi, de aici!”, i-au tras-o scurt moldovenii convinși că băiatul ăsta n-are prea multă minte. ”Ai fierbințeală!”, au continuat ei când, în 1705, scoate și ”Istoria ieroglifică”, o alegorie oarecum subtilă în care prezintă luptele pentru putere dintre Cantemirești, Constantin Brâncoveanu și Cantacuzini.
Marile sale creații sunt redactate în Rusia de unde i s-a dus buhul în toată lumea care știa să citească. A scris ”Viața lui Constantin Cantemir”, adică a lui ta-su (prin 1714-1715), tipărită abia în 1783, la Moscova,.
La 11 iulie 1714 devine primul român membru al unei academii străine, cea din Berlin, și, la cererea acestui for, realizează ”Descrierea Moldovei”, o lucrare valoroasă, dar cu destule naivități, care, însă, a avut o circulație europeană. Asta și pentru faptul că nici străinii nu se omorau cu cartea, nimeni nesesizând prostia cu pretenție de postulat științific potrivit căreia apa Prutului ar fi cu 30% mai ușoară decât H2O altor râuri similare. Gogomănia i-a lăsat reci pe moldoveni care n-aveau nicio treabă cu mult hulitul lichid. Pentru ei apa grea sau apa ușoară putea nici să nu existe că nici nu se observa.
Cu toți însă au fost impresionați de cele 654 de sate și 182 de ape prezentate pe hartă, care, acolo, în creion, vorba vine, arătau belea. A fost tipărită în nemțește, în două ediții (1769 și 1771), în rusește (1789), în grecește (1814) și în românește (1823), dar nicio traducere nu redă cu fidelitate textul original scris în latinește.
Succesul editorial l-a cunoscut cu best-sellerul ”Istoria creșterii și descreșterii Imperiului Otoman” sau, cum îi zicea el, pisicindu-se, ”Historia incrementorum atque decrementorum Aulae Othomanicae”, finalizată, e un fel de-a spune, abia în 1716, în care descrie saga otomană de la Soliman Șah, tatăl lui Ertrogul (1214) și până la înapoierea lui Petru cel Mare în Rusia, după bătălia de la Stănilești (1711). Lucrarea i-a influențat și pe Marsigli (1732) și pe Montesquieu (1734), în principalele lor best-selleruri. A fost tradusă în franceză (1743), engleză (1734 și 1756), germană (1745), română (1876-1878) și rusă ( în această limbă nu s-a tipărit)
În timpul expediției din Persia a băgat iar material despre otomani, dar manuscrisul s-a pierdut, slavă Domnului, într-un naufragiu pe Marea Caspică (1722), și un ”Catehism” persan.
”Hronicul vechimei a româno-moldo-vlahilor”, gândită ca o vastă istorie, în două părți, a românilor - din care a realizat doar jumătate - e o demonstrație destul de OK a romanității și continuității noastre, a geto-dracilor. S-a păstrat doar traducerea românească făcută de el însuși în 1717 și tipărită abia în 1835-1836.
”Istoria Cantacuzinilor și a Brâncovenilor” (1718) e un plagiat după italianul Del Chiaro și înfățișează scurta perioadă de la executarea postelnicului Cantacuzino și până la pribegia soției lui Ștefan Cantacuzino. Deci, ca să fie foarte clar, Cantemir a inventat și plagiatul fără scrupule, Ponta n-are niciun merit nici în problema asta.
Dar Dimitrică a mai scris și lucrarea teologică ”Cartea sistemei sau despre starea religiunii mahometane” (1722), precum și o lucrare despre muzica turcească fiind primul teoretician al manelelor, un fel de Nicolae Guță cu creier. Dar nu s-a putut abține până nu le-a inventat otomanilor și un nou sistem de notație muzicală, asta în perioada în care nu desena și picta ca un apucat. Deci, era pe sistem rău de tot. Era turbo.
Totuși, cred că ați sesizat și voi că băiatul ăsta chiar n-avea toată țigla pe casă și, deși se trăgea din neam de răzeși, se dădea rotund susținând că-i curge prin vene și sânge tătăresc. Ca la toți moldovenii după ce beau un pic și socializează solo, mai rar, și în grup, de obicei. Apucăturile alea neomenești, cu cititul cărților, cu scrierea altora într-o vreme în care curvăsăritul, bârfitul și țuicăritul erau preocupările de bază ale moldovenilor, nasc mari semne de întrebare asupra adevăratei origini a acestui purtător de perucă. Și cea mai mare vină o are mă-sa că numai ea știe cu cine l-a procreat. Că prin păpușoii Moldovei, ba și printre straturile de barabule și curechi, bântuie extratereștrii cu ochelari de soare, geacă de piele și smartphone la cingătoare.
PROMOUȘĂN
Nu credeți că-i timpul să ne întoarcem pe pământul Valahiei, la hoțiile noastre, că abia ne așteaptă Constantin Brâncoveanu. A zis să ne grăbim până nu devalizează toată Valahia și-l ridică turcii volens-nolens (p-asta am șterpelit-o de la Cantemir), în rândul sfinților. Ce ziceți, ne băgăm? Sau e prea periculos?! Eu mă bag. Dacă nu mă mai întorc înseamnă că această călătorie în timp nu și-a îndeplinit misiunea și n-am reușit să-l conving pe Costică să fure mai puțin
12 septembrie 2015
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu