Și să nu mai pleci niciodată

Suntem doi bieți invalizi
când ușa sufletului o închizi
cu-n lacăt greu de suferinți
mă scot plecările din minți

și toți fluturii migranți
în trupuri de zăpadă împrăștiați
de lașitate și confuzii
mergem ca orbii prin iluzii

Și am avea justificare
dacă luna ne-ar îneca în mare
dacă marea ne-ar încuia în lună
eu-nebun după tine, tu-nebună

legată cu lanțuri de cer
timpul nostru se scurge-n eter
ca o apă ruginită, ca un drog
Prin sufletul meu de câine olog

bate tristețea un adagio rece
când trenul de fum prin inimă-mi trece
Aș sparge oglinda concavă cu-n drug
să ardem împreună iertarea pe rug

să ne ducem destinul la capăt
să ne privească îngeru-n treacăt
cenușa să se-mprăștie-n vânt
să nu ne întoarcem curând

Prin alte galaxii să nemurim
și-n erele pierdute să iubim
fără teamă ziua noastră de mâine
să-mi rupi îndoielile ca pe-o pâine

și să mă strângi în brațele subțiri
Sătulă de-atâtea ezitări și striviri
să-mi cioplești suferințele cu o daltă
și să nu mai pleci niciodată


24 septembrie 2015