Timpul și-a întins degetele și umbra lor
a țâșnit ca o rază din soarele aprins
De dorul depărtărilor
mi-am smuls sufletul din trup dinadins
Și l-am suflat ca un vifor cumplit
ce-și trece spaimele printr-o țeavă de trestie
Cei ce cândva s-au iubit
au privit în aceeași direcție
Am fost deportat pe corabia lui Magellan
eram avatarul ”Santei Maria”,
mă purta în coarne de fum un elan
și-ți citeam în cafea bucuria
de-a călători prin sângele viscolit
de zăpezile unei ierni neștiute
În visul indefinit
se-amestecau parfumuri necunoscute
Am înconjurat lumea privind cum mor
îngerii răstigniți de călăii din umbră,
corabia se ducea ca un gând în decor
încercând să îndrepte o lume absurdă
Îmi creșteau nevăzute obstacole alpine,
trebuia să merg înainte ca s-ajung înapoi,
complicat a fost drumul spre tine,
imposibil e drumul spre noi
Poate cândva,-n călătorii bizare,
vom regăsi o foaie de parcurs,
corabia lui Magellan s-a vindecat de mare
și sarea prin aortă mi s-a scurs
Că-n ceasurile de magie clandestină,
când ne-încărcam cu dor de infinit,
ca un cocor răpus de-o violină,
spre absolut tot singur am privit
10 ianuarie 2016
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu