Nu ne mai suntem nicăieri

Eu nu mai sunt nicăieri. Am crezut că sunt vânt,
Dar toate furtunile m-au trântit la pământ.
Orbecăi prin mine ca o cârtiță bătrână și oarbă,
Mi-e teamă că-ntr-o zi va veni lumina și-o să mă soarbă.

Și-o să mă doară! Atât de tare doare zborul într-o rază!
Eu sunt pustiul ce-și caută în sine o oază.

Mă întreb câteodată, când accept să-mi vorbesc:
De ce îngerii sunt singuri și singuri trăiesc?
De ce dispar miracolele nopților crescute în sânge?
De ce, când vede lumina, puiul de om se zbate și plânge? 

Nu-mi răspund. Sunt prea ocupat să salvez lumea de rele
Și uit cine s-a încălțat cu urmele nesfârșirilor mele.
Mă reduc la absurd și redevin un punct. O lacrimă-n vânt
Din care-ai evadat sau poate nu ai fost nicicând.

Și nu mai sunt nicăieri, degeaba se-nvârte-n privire planeta,
Gerul polar mi-a rupt în două racleta  
Ce smulgea cu greu gheața invadatoare din inima-fereastră-
Era fereastra dintre absolut și risipirea noastră.

Uneori aș vrea să se-ntoarcă  ziua de ieri,
Să-ți desenez chipul de înger pe pietre...Dar nu mai ești nicăieri...


19 ianuarie 2016