Nimeni nu mai locuiește în cer

Era o zi  în care te hrăneai cu remușcări
și eram vinovat pentru toate lașitățile tale,
în care se înecaseră hăituitele mări
locuinde sub cămașa inimii infernale.

S-a auzit ușa țărmului izbită de stânci,
dezgropând melcii ce fugeau cu mine în spate
prin ochii morții adânci.
Și-au rotit orele privirile disperate.

Nu mai știu dacă în vis sau în delirul postum
mi-a tăiat nevăzutul secunda vitală,
fugea absolutul pe-o scară de fum,
și-un surâs se topise în arsura finală.

Și-n oglinda invadată de îngeri,
se adăpostise hulpavă o fiară.
Știa că o să sânger
în ziua-n care-și va înfige-n lumină o gheară.


Nimeni nu mai locuiește-n secvența de cer
în care se zbat amintirile-n vaier.
Numai steaua polară, răvășită de ger,
adună rămășițele noastre scuipate în aer...



24-25 ianuarie 2016