Tare sunt singur, Doamne, ca un viscol
ce bate stalactite în neant,
de mi-aș fi fost mie oracol
n-aș fi venit din timpul celălalt
E așa de greu pe-aici, inima neagră
bate aritmic nopțile din jug,
ninsorile de fum mă tot reneagă,
durerea ară-n mine ca un plug
Sunt o săgeată smulsă dintr-un arc
de orizontul înghețat spre Nord,
în trupul meu de rouă o să mă-mbarc
și-o să-mi pierd urma prin fiord
Și nimeni n-o să-mi regăsească pașii
că sufletul s-a îngropat în alge,
în mine închis precum ocnașii
doar întunericul se sparge
Veioza lunii o să se aprindă
mult prea târziu să-mi pună apostila,
când destrămarea o să mă cuprindă
o să-mi lipsească sigur clorofila
Sunt singur, Doamne, ca un rug
ce se topește inhalând cenușă,
din mine însumi nu mai pot să fug
în inimă s-a mai închis o ușă
8 ianuarie 2016
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu