Aș fi vrut să rămână frunzele pe ramuri,
la intervale de timp să plesnească muguri,
tu să ieși ca o corabie pierdută din valuri
și-n mine să arzi pe nestinsele ruguri.
Dar, vai, cât de naivi sunt bărbații stelari!
Își vând sufletul primei iluzii venite din Marte.
Nu dau importanță semnelor din ochii amari
și se îndreaptă mimând fericirea spre moarte.
Iar ea-ți strecoară sufletul prin nisip,
sinceritatea ta e-un semn de slăbiciune,
îți șterge c-o meduză albastrul de pe chip,
te vindecă de dor și-amărăciune.
Dar femeile cu gust de ferigă
atât de adânc pot să taie lumina!
Câteodată le e dor și în sine te strigă
să-ți spună că porți povara iubirii și vina,
că ai fost altfel decât sunt canoanele
unei lumi c-o rețetă a fericirii confuză.
Îți sparge-n oglindă icoanele,
te-alungă, te cheamă și-n final te recuză.
N-ai să înțelegi niciodată adevăratul motiv
pentru care femeile sunt cântece-n vânt.
Nimic nu-i temporar și nici definitiv
la tine în cer și la ea pe pământ.
29 ianuarie 2016
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu