Întotdeauna e prea târziu

Inima e un lagăr în care sunt încuiate amintirile,

condamnate cu suspendare

la neuitare.

Prin jaluzelele negre ale timpului

nu se mai văd amprentele sufletului.

Ești ca un vânt bătut cu tesla în văzduh

de un demon de ghips

Numai umbrele exilate în pulberea neființei

așteaptă să le ia cineva de mână

și să le treacă dincolo,

în cealaltă viață.

Dincolo, tu  nu ai fost niciodată.

Până atunci, după căutări fără sfârșit,

sfâșiate de iluzii,

sufletele pereche se regăsesc

și se îmbrățișează ca doi copaci îndrăgostiți de absolut,

condamnați la eternitate.

Uneori, nu te poți uita în oglindă

că te surprind amintirile

plângând.

În locul privirilor îți cresc aripi

și ai vrea să zbori prin inimă.

Din păcate,  întotdeauna e prea târziu; 

cineva a intrat prin efracție 

și-a adunat ecoul și a plecat.

În inimă nu mai locuiește nimeni..

21-23 ianuarie 2016