Iartă-mă

Iartă-mă că, uneori, uit cum te cheamă,
iartă-mă că nu mai știu cine sunt,
iartă-mă că de tine mi-e teamă,
că nu mă crezi, deseori, pe cuvânt.

Iartă-mă că visez corăbii pierdute pe mare,
iartă-mă că zbor ca un vultur rănit,
iartă-mă că mi-e frig când e soare,
iartă-mă că atât de mult te-am iubit.

Iartă-mă că recreez absolutul
și te scriu, te rescriu, de o mie de ori,
iartă-mă că nu-mi ești așternutul
când zboară prin mine ermetici cocori.

Iartă-mă că mă pierd prin ninsoare
ca un om de zăpadă răpus de cuvinte,
iartă-mă că-ți ofer universuri amare,
iartă-mă că nu-mi ești ca-înainte.

Iartă-mă că înfrunt omenirea-
cu demoni mă lupt zdrobindu-i de zid-
iartă-mă că mi-e tristă privirea,
iartă-mă că nu sunt perfid.

Iartă-mă pentru vântul ce bate din Nord
aducând stalactite prin aortă curgând,
iartă-mă pentru frigul din cord,
iartă-mă că te țin încuiată în gând.

Iartă-mă că mă dor ochii tăi
când sunt triști și de dor se feresc,
iartă-mă că mi-e teamă de iarna din noi,
iartă-mă că atât de mult te iubesc


13 ianuarie 2016