Ceasul inimii s-a oprit și nu mai urmează nimic

Te ridicam la cer și tu te făceai tot mai înaltă,
vorbeam cu tine, dar tu erai altcineva, din lumea cealaltă
Povestea noastră a fost frumoasă ca o înmormântare
iar tu erai corabia de lemn, înfloritoare,

strivită de pirații îngropați în grotele de pe mal
înainte să intre-n scenă personajul principal
Sufletul meu ca un ceas stricat se oprise,
seara locuiai într-o mansardă închiriată în vise.

Iluziile își făceau drum cu picamerul prin trahee,
iar tu desenai lipsa mea din tine, femeie.
Îmi pierdeam adeseori busola călătorindu-ți prin păr,
căutându-te, căutându-mă, săpând ca un apucat după adevăr.

Dar după sperjur nu mai urmează niciodată nimic,
mângâierile de demult s-au prefăcut în nisip.
Jocul minunat al iubirii nemaivăzute
a dispărut destrămându-se pe alte o mie de rute.

Vor încremeni câteva imagini fecunde, altruiste,
în oglinzile sparte ale întâmplărilor triste.
Nu ai de ce și pe cine în spațiul uitării să ierți,
trădările îngerilor de zăpadă trebuie să le-accepți.

N-are rost vreodată dreptatea inutilă să-mi strig,
ceasul inimii s-a oprit și nu mai urmează nimic.
De neînțelesurile tale gândurile s-au împiedicat
și, înainte să mă îmbrățișeze, în cosmosul lor au plecat.

Singurătatea absurdă a trecut prin ființă
susținându-și punctele de vedere cu elocință.
Și stau și mă mir că-n viața terestră
m-a purtat uneori, ca pe-o pradă, o statuie ecvestră.

Orchestre halucinante se rostogolesc din scriptură
iar eu eram aerul ce-ți ieșise din gură.
Îmi lepăd cămașa de frunze pe trotuarele moarte
să-ți fie pavăză prin tăcerile inimii sparte.

Când te-mbrățișează ecoul să nu uiți c-ai fost mai înaltă
undeva, cândva, în viața cealaltă.
Nu-ți astupa urechile, n-am să te strig;
ceasul inimii s-a oprit și nu mai urmează nimic.


17-18 martie 2016