Era o zi de vară, dintre veacuri extrasă,
Eram pierdut prin cosmos, iar tu erai frumoasă
Zâmbetul tău a fugit, târându-mă și pe mine
Pe-o insula misterioasă cu cetăți în ruine
Atunci au înflorit toți macii de smarald
Îmi tremurau genunchii și ochii încă-mi ard
Eram așa de înalt, mai înalt decât zborul
Se schimba după culoarea inimii tale, decorul
Ne-am potrivit pașii într-un balans nou
Eu spuneam un cuvânt, tu-mi erai ecou
Mâinile s-au strâns una-ntr-alta grăbite
”Iubito,” ți-am spus după un veac. ”Da, iubite,”
Mi-ai răspuns în secunda de chihlimblar,
”Ce suntem noi pe pământ, așadar,
Întâmplări fragmentate de alte întâmplări
Căderi în păcat, înlunări, dezertări?”
M-ai privit mirată, ca un înger sedus,
Mâna de zăpadă pe buzele arse mi-ai pus
O mie de ani nu mi-ai dat răspunsul dorit
Și din suflet m-am scurs. Și ce mult te-am iubit
23-24 martie 2016
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu