Elegia timpului nesincer

Otrava ta încă-mi mai curge-n vene,
șerpi nemiloși mă tot sugrumă-n somn,
de-aș fi un înger poate că m-aș teme
dar demonul din mine e enorm

Se împletesc durerile de oase,
acolo ai dormit de-atâtea ori,
cu disperările cețoase
din care evadasem uneori

M-apasă spaimele abstracte,
noaptea ce vine fără un cuvânt,
secvențele din ultimele acte
și nevăzutul legănat de vânt

Așa o fi în epoca modernă,
să intri-n orice inimă pe brânci,
iar în politica externă 
să nu dai explicații, nici atunci

când se închide vara cu un lacăt
mai ruginit decât apusul meu,
cocorii pun luminii capăt
și nu-ți mai sunt, iubito, Dumnezeu

Așa să fie, dezertarea albastră
să nu ne mai privească dintre nori,
iar sufletul să-și spargă o fereastră
pe unde vântul intră uneori

N-am să mă tem, căci nu mai sunt un înger,
nici demon nu mai sunt, nici altceva,
sunt osânditul timpului nesincer
pe care tu l-ai inventat cândva


17 martie 2016