Sportul mondial a avut staruri provenite și din România, care, însă, nu s-au dat în stambă sub luminile trecătoare ale rampei, prin tabloide penibile ce valorificau orice cancan și nici n-au fost ambalate comercial. Nu, aceste supervalori s-au manifestat doar pe terenul de joc, în sala de gimnastică ori pe pista de atletism. Vă rog să observați că am scris pista, deși un demon al pamfletului mă tot împingea să fac un joc licențios de cuvinte.
Cu o modestie rar întâlnită, tipică românilor dintr-o anumită epocă istorică, în care bunul simț era prima condiție a relației dintre oameni, acești sportivi luptau pentru primul loc nu pentru a-i sfida pe ceilalți ci pentru că pur și simplu erau cei mai buni din sportul mondial.
Nu au fost foarte mulți, dar printre ei s-a numărat și Iolanda Balas-Soter, o atletă unică, aproape de neînvins la săritura în înălțime, a cărei dominație autoritară i-a determinat pe specialiștii din întreaga lume să caute noi modalități de abordare a saltului în absolut ca s-o poată pune în dificultate. Pe atunci se sărea doar cu picioarele înainte, așa cum procedează, în zilele noastre, asistentele TV. Diferența e că sportivele săreau peste ștachetă, în groapa de nisip, pe când vedetele de la emisiunile hiperculturale de la 17,30, ori de după miezul nopții, n-au încercat niciodată să treacă peste obstacolul respectiv. Ba, dimpotrivă.
Dar pe Iolanda nu adeversarele au oprit-o din cursa ei singulară spre noi și noi medalii, ci o accidentare la călcâiul de bătaie. Astfel a rămas cu regretul că nu a experimentat noul tip de săritură pentru că - după cum a mărturisit - ar fi atins lesne 2 metri. Asta înseamnă să te naști star, să depășești toate frontierele prestabilite, să fii un model pentru ceilalți. Niciodată nu a alergat după bani, nici măcar nu-i purta pică regimului comunist că nu i-a restituit toate sumele primite în valută pentru performanțele sale. Nu, Iolanda era într-o permanentă competiție cu limitele umane. Pe care le-a depășit de nenumărate ori. Viața și cariera ei ar trebui să fie studiate în școli, la orele de dirigenție sau de cultură civică.
Născută la Timișoara, în urmă cu 79 de ani, într-o familie mixtă româno-maghiară, Iolanda, absolventă a unei școli de maici, a plecat să uimească lumea, fiind ghidată, în perioada de glorie, de soțul ei, antrenorul de atletism Janos Soter. Primul record mondial l-a stabilit în 1956, an în care, surprinzător, termină abia pe locul 5 la Olimpiada de la Melbourne. Acest lucru n-a dezarmat-o, ba, dimpotrivă i-a creat o nouă motivație. Acasă avea un caiet pe care, timp de patru ani, a scris zilnic ”revanșa”. Între 1957 și 1967 a învins în 150 de întreceri consecutive, depășindu-și de 14 ori propriile recorduri mondiale, înălțând ștacheta de la 1,75 m la 1,91 m. Recordul de 1,91 m, stabilit la 16 iulie 1961, a rezistat 10 ani și aproape două luni, până la 4 septembrie 1971. De menționat că în vreme ce Iolanda atinsese 1,91 m, nicio altă sportivă nu trecea de 1,78 m. A fost campioană olimpică în 1960, la Roma (1,85 m, cu 14 cm mai mult decât locul doi) și, în 1964, la Tokyo (1,90 m, cu 10 cm peste locul secund). A deținut titluri și recorduri europene, mondiale și olimpice, dar, înainte de toate, a fost un om de mare caracter, pentru care Națiunea ar trebui să păstreze un moment de reculegere. Să amintim doar detaliul,aparent nesemnificativ, că și-a vândut tablourile de valoare ca să aducă bani la federația de atletism pe care a condus-o aproape18 ani.
În permanentă luptă cu înălțimile, Iolanda a mai sfidat odată absolutul. Pe 11 martie 2016, a sărit dincolo de nori. Era ultimul record care-i rezistase. Ultima frontieră. Sunt convins că acolo, în rai, e tot pe prima treaptă a podiumului, iar un cor de îngeri îi cântă Imnul Național, oricare ar fi fost el, pe care această româncă sublimă l-a ascultat întotdeauna cu lacrimi în ochi.
13 martie 2016
editorial ARENA BUZOIANĂ
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu