Ne plouă anotimpuri bestial,
furtunile în suflet își dau mâna,
purtăm pe chip doar măști de carnaval
și ne sufocă de adevăr, minciuna.
Urcăm aceleași trepte putrezite
prin vântul vieții infernal,
și ne cioplim din lemn de foc, iubite,
seduși de setea unui ideal.
Acolo sus e-o pasăre albastră
iar cerul e un ochi întredeschis,
corabia e-îmbrățișarea noastră
prin care ne-am întoarce-n vis.
Nu ne-am desprinde din reîntrupare,
calea înapoi nu vrem s-o reînvățăm,
mai bine înecați cu tot cu mare
decât să n-avem dreptul să visăm.
Și-ntr-un final al cursei către viață,
răpuși de nevăzutul inamic,
în inimă se-ntorc tăceri de gheață
și-n urmă nu rămâne mai nimic.
2 martie 2016
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu