Dintr-odată ecoul s-a izbit de inimă

Eu eram în tunelul timpului călătorind prin gânduri 

ca un călăreț singuratic

Aveam soarele-n față și mă izbeam de vânt

Mă împungeau sulițe nevăzute în coaste

Cercuri întâmplătoare mă legau de pământ

Cădeam ca o frunză răpusă, de plop exilat
în propriul trup ca-ntr-o haină murdară

Aerul se dădea grăbit la o parte

”Unde te duci?”mă întreba privirea amară

”Nicăieri!” i-am răspuns fără să-ntorc lacrima locuindă în ea

”Îmi plac prăbușirile! M-am obișnuit cu ele de atunci

de când universul meu de piatră și var

s-a scufundat în ochii tăi adânci.”

La capătul celălalt al mirării a apărut de undeva,

din văzduhul sugrumat de căderi,

o altă frunză bătută de brumă

”Hai cu mine!” mi-a zis, fără cuvinte,

”Hai cu mine!” a repetat. ”Unde?” ”Nicăieri.”

Dintr-odată ecoul s-a izbit de inimă ca un drug

și-n privire lacrima nesfârșită ca un șarpe s-a-ntins

Umbra și-a adunat hainele nevăzute

și a dispărut în ecou dinadins

31 martie 2016