Ea nu era materie

Nu, ea nu era frumoasă, nici nu avea chip.
Venea dintr-o iarnă sticloasă. Era un amestec de fum și nisip
Nu-mi mai amintesc dacă era înaltă sau doar umbră era,
dar mă lovea în suflet c-o daltă, și-n amurg tremura

N-avea nici un unghi din care să privească orizontul robit
era ca o iluzie și ca o iluzie m-a iubit
Nu-mi mai amintesc decât prima parte a întâmplării,
mă trage-n adâncul inimii vuietul tragic al mării

Nu, ea nu era materie, era un ecou al inimii, al ochilor,
ce se pierdea în privirile mele, în privirile plopilor
Îi mângâiam rănile sângerânde deși n-o vedeam,
undeva, cândva, am fost același ecou, doar asta știam

Nici măcar nu visam, coboram din mine pe trepte
rupând baricade, pânze de păianjen, istorii nedrepte,
eram ultimul curcubeu al timpului de bazalt, dezertor,
n-o văzusem niciodată aievea, dar mi-era dor. Sfâșietor.


21 martie 2016