Cântă-mi, îngere, în zăpadă...

Doi îngeri s-au ciocnit în zbor
ca două păreri, ca două iluzii,
s-au privit cu uimire și dor,
și s-au smuls din confuzii

Frunzele toamnei cădeau pe cărări,
moale făcându-le drumul spre pod,
de atâtea dezvelite mirări
lumina avea în retină un cod

Primii fulgi au căzut din inimă pe înserări,
îngerii păreau de Dumnezeu miruiți,
unul în altul, absorbiți de chemări,
se topeau fericiți

Din senin, în vara pierdută și rece,
cu deznădejdi a început să plouă,
șarpele îndoielii prin inimă trece,
toamna a rupt absolutul în două

Au curs mai departe fluvii de sare
pe care navigau corăbii triste,
veacurile s-au înecat în uitare,
sufletul a-ncetat să existe

Drumurile s-au prăbușit în sânge
până când, din neant, într-o zi,
rugul nestins în mirare se stinge
și se-ntorc îngerii-n poezii

De-atunci lumea n-a mai fost la fel,
cerul s-a colorat în nuanțe diverse,
printre care zburau fluturii
împotriva existenței submerse

De atâta magie timpul s-a oprit
și-a început să privească înapoi,
până când a înțeles că acel infinit
locuia în golul din noi

Dar raiul promis nu există,
plecările contradictorii l-au ucis,
orice poveste de iubire e tristă
când doar unul locuiește în vis

Ea găsește oricând un pretext
să nu fie ce a fost mai demult,
cântă-mi, îngere, în zăpadă,
încă mai pot să te-ascult!

Altcuiva să nu-i cânți, n-ar înțelege
cântecul copacilor uitați;
cântă-mi, omule de zăpadă,
și voi, demoni, din preajmă, plecați!...

22 decembrie 2018