Tăcere, cenușă și scrum

Să nu crezi niciodată demonul

ce se pretinde înger;

poate așa a fost, cândva, la început;

acum cuvintele sunt golite de conținut

Poate nu e decât o pasăre în căutarea cuibului pierdut

și s-a oprit în vechiul copac,

în acel copac cu un milion de frunze căzând
toate deodată,

numai noaptea pe rând

Poate că a amețit 

de-atâtea stele smulse cerului îndepărtat,

poate și-a amintit universul

din care copilărește a evadat

Sunt atât de multe semne de întrebare,

mai multe decât scoicile

aruncate de mare...

Copacul clătinându-se de durere

își construise într-o scorbură din dreptul inimii

un refugiu precar

în care s-a adăpostit pasărea întoarsă din avatar

În acel subterfugiu 

inima bătea zdrobită pe nicovală

și s-a întâmplat

ca și pasărea să sufere de aceeași boală

Era un soi de iubire,

amestecată cu plecări frecvente;

sapă tranșee prin suflet

morțile lente

Copacul, cerul albastru 

în ochi l-a privit

și a murit

Va mai trece câteodată

pasărea amăgirii, în zbor,

și-i va fi dor

Zadarnic,

focul veșnic 

se întinsese la praznic

Nici urmă de fum:

tăcere, cenușă și scrum...

21 decembrie 2018