Și-ți așternusem peste tot petale

Ce s-a-ntâmplat de nu mai pot să merg
în sens invers prin mine însumi?
de nu mai pot de spaimă să mă șterg,
corăbiile se îneacă-n plânsu-mi

Ultimul tren s-a pierdut în neant
tot căutând o cale ferată,
cerul se izbește de vise razant,
nu mai e loc de tristeți în erată

Și-mi amintesc și-n somn ziua aceea
ce s-a zdrobit cu zgomot de ființă,
în ciobul inimii s-a-nfipt ideea
ce a căzut lovind ca o sentință

asupra mea, din cerul gurii tale;
pietre de moară mă trăgeau la fund,
și-ți așternusem peste tot petale,
o ultimă dorință-a unui muribund

Și-n emisfera dintr-odată tristă
cărarea spre lumină nu se mai vedea,
iar eu, stăpânul lumii care nu există,
am tot cerșit în van magia ta

Mi-îndrept spre cer iluzia supremă,
la capăt bate orologiul singur,
ai fost și ai rămas o teoremă
pe care-o cercetez tot mai nesigur

Cu fiecare zi în care-ncerc să merg
în sens invers prin mine mai departe,
cazanele cu smoală-n suflet fierb
și-i dreptul tău să mă condamni la moarte


6 decembrie 2018