De când prin ecou ai fugit dinadins

Un timp ai să mai privești în urmă,
pe unde miracolul din vis s-a prelins,
pe acolo pașii tăi de zăpadă
umbra mea au călcat-o dinadins.

Or să te privească macii singuratici,
cum îți scuturi în țărână uitările,
cineva prin tine o să strige,
dar n-ai să mai poți auzi chemările.

O să acuzi nevăzutul de complot,
ție n-ai să-ți găsești nicio vină majoră,
altcineva poartă pe umeri povara
dezertării secundei din oră.

N-o să te mai privească niciodată oglinda
cu aceiași ochi de copac dezarmat.
Și-ai să te întrebi câteodată: 
de unde vin și de ce am plecat?!

Care iluzii pierdute își așteaptă răspunsul?!
Ce boală nevăzută prin trup mi-a trecut?!
Oare m-a tras un demon în sine?
Cine sunt și de ce m-am pierdut? 

O vreme ai să mai plutești prin ecou
ca o umbră căutându-și lumina,
o să-ți aprindă inima acel slow
și-o să-ți taie răsuflarea drezina.

După care o să vină scadența...
Ai să fugi prin uitare cu inima-n clonț,
și-ai dori să-ți dai viața toată
să mai treacă prin mine un glonț

pe care să scrie cu litere mari,
rupte din secvențele albastre:
sunt străina care a spart
toate ferestrele inimii noastre.

Eu o să fiu un om de zăpadă
ce inima ca o lacrimă ți-a întins,
dar au înghețat mirările, aerul,
de când prin ecou ai fugit dinadins


31 decembrie 2015