Refugiul (La harfa inimii cânta Dumnezeu)

Eram un copac cu rădăcinile-n aer,
smulse de uragane cumplite,
prin amintiri se perindau iubite,
mă-nvârteam ca un fluture-n vaier.

Nicio stea nu-mi lumina noaptea,
niciun vis nu mă strângea în corset,
putrezeam în mine încet
așteptând demonul să-și ia partea.

Dar într-o zi din restul vieții mele,
s-a prăbușit ca o cometă, luna,
a tremurat întinsă-n sânge bruma
și-a coborât pe-o scară din crenele

o pasăre cu zboru-ntr-o aripă.
Am privit-o ca și cum venea de undeva
de foarte aproape, din inima mea.
Și-a ferit ochii și-n acea clipă

cerul și-a scufundat albastrul în mare.
Iar timpul ne-a luat pe amândoi,
din tristețea prăbușită în noi
și-am devenit aceeași culoare.

Am înverzit instantaneu
și ea s-a așezat în palmele de rouă,
străpunse retina magia cea nouă
iar la harfa inimii cânta Dumnezeu.

Atunci și-a făcut cuib de lumină și alge
și sufletul rănit a început să zboare,
avea în privire o rază de soare
de care întunericul lacom se sparge.

A furat din mine câteva frunze
și m-a înlănțuit fără motiv,
frunza s-a preschimbat în pandativ;
încă-i mai simt mirarea de pe buze.

Dar nu știam unde zboară uneori,
ce orizonturi stranii spre ele o cheamă,
îi priveam aripa vindecată cu teamă,
mă sfâșiau țipete stranii de cocori.

Vara-și stingea luminile parșiv
îmi cădeau din gând frunzele, visele,
rădăcinile de aer le-nhățaseră abisele
și-aveam să fiu ucis definitiv.

Că dintre hrubele sufletului închis
c-o mie de lacăte ruginite și grele,
veneau încontinuu condamnările mele,
eram copacul inimii, interzis.

Treceau stoluri de păsări călătoare
și ea nu mai vroia în alt timp să rămână,
mușcau vârcolacii cu poftă din lună
mareele se-înecaseră-n mare.

Nici măcar n-a întins giulgiul
peste lacrima zbătându-se-n vaier.
A împrăștiat frunzele uscate în aer
și-a dărâmat, zburându-se, refugiul.


12 decembrie 2015