Pe râul unde-am fost prizonieri odată

Nu-ți va mai trece prin inimă râul
venind din înlunarea noastră
îți săruta tălpile, gleznele, grâul
din care cobora flămând-o măiastră

Uneori curgea înspumat prin furtuni,
lovit de bolovani în pântece,
ducea la vale vechi aluviuni,
tristeți irespirabile, cântece

Își spăla păcatele de fiară rănită
în privirile tremurânzilor cai,
niciodată n-ai fost atât de iubită,
ca-n inutila prefață de iad și de rai

a unui roman în mai multe etape
din care-au dezertat eroii principali,
doar cel care fuge poate să scape
ducând în spate poveri de hamali

Vor mai trece râuri prin retina sedată
căutându-și odihna pe țărmuri de ghips,
și-ntr-o zi de tăcere asumată
vei recunoaște că, fugind, ai învins

Și poate căutând prin ruine
răspunsul întrebărilor precis,
râul te vă fura înc-o dată din mine
și vei curge ca o lavă prin vis

S-o deschide-ntre lumi o fereastră
prin care-ai să zbori înapoi,
răvășită de tristețea albastră
ce-a trecut somnanbulă prin noi

O să-ți fie sete și-or să doară cumplit
malurile, uitările, dezertările, frunzele,
de dorul râului iubit
o să-ți crape timpul de sete, și buzele

Și-ai să te-arunci în vad cu disperare
să-ți umezești iar sufletul uscat,
și-or să te doară urmele de sare,
râul, de spaimă și uitare,-a secat

Și ți-e sete și-ai vrea tot pustiul să-l bei
din trupul muribundului atlant,
dar încuiată ești cu-n milion de chei
și cheile le-ai zvârlit în neant

Și nimeni nu le va găsi vreodată,
prin sângele ce levitează ca o smoală,
pe râul unde-am fost prizonieri odată
cântă tăcerea noastră la vioară


16 decembrie 2015