N-a mai nins de când fluturii au zburat
împărțind văzduhul în parcele,
sufletul ca un rob în spate m-a cărat
mai departe decât tristețile mele
Din cer nu cobora niciun tren nevăzut,
la fereastră nu-mi mai făcea nimeni cu mâna,
mă duceau visele sufocate, pe scut,
până când Dumnezeu a aruncat în întuneric, luna
Era atât de rotundă, de galbenă și grea
că se-ndoiau balamalele cerului albastre
Mă uitam, întrebându-mă, ce caută luna mea
departe de înstrăinările noastre?
M-am suit pe o scară nouă de android
și i-am fotografiat pe negândite profilul,
se scurgea prin mine timpul lichid,
dar nimeni nu știa să-i aprindă fitilul
Și a fugit noaptea cu luna în clonț,
după munții inimii, în prăpăstii adânci,
trece gândul prin ecou ca un glonț
și la marginea lunii, suflete plângi
că nu mai ninge de când au zburat
fluturii de mătase în rochii de bal,
miresele de gheață au degerat
și-mi tropăie-n sânge o copită de cal
25 decembrie 2015
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu