De fapt, extazul nu există

Trecem de la agonie la extaz și invers

atât de repede că nu mai știm unde suntem.

(Cine suntem oricum nu știam demult!)

Trecem pentru că suntem oameni și uneori

ne împăunăm cu vise.

Dacă nu am visa am fi doar niște bolovani de râu

pentru care singura scăpare din îmbrățișarea pietrei

e piciorul unei domnișoare trecând dincolo,

atentă să nu se ude.

Visurile fac diferența între apus și răsărit.

Trăim pe marginea sufletului în iluzii flămânde

care se hrănesc din trupul nostru până la sațietate.

Atunci neantul își bagă degetele pe gât

și ne vomită la întâmplare;

forme bizare de moloz și rumeguș

dotate cu cărți de identitate false.

Nu știm nici cine suntem, nici de ce suntem.

Știm doar să ne mințim că am fi altceva

decât ceea ce nici nu știm că suntem.

De fapt, extazul nu există. E o agonie în formă continuată.

28 decembrie 2015