Copil rătăcit prin ninsoarea sublimă
unde te duci în haine de ger?
N-auzi cum urlă-n surdină
viscolul ca o fiară haină?
Ce cauți prin noapte,-i dezastru în cer?
Tu nu ai cămin și nimeni nu-ți spune
cum spintecă iarna copiii plecați
să vadă magia înserării din hume?
Când vine Crăciunul renaște o lume
dar mor în zăpadă copacii uitați.
Că nu se mai vede prin mine vreun drum
prin care să-și taie o felie de viață.
Inocența ne strigă postum,
orizontul se îneacă în fum
și-n inimă crește un munte de gheață.
Se aud, totuși, sănii prin aer
cum trec la comenzi de părinți.
În lumea cuprinsă de pofte și vaier
cu viscolul, ca un leu, mă încaier
să nu mai înghețe copiii cuminți.
Ia uite-l cum stă în zăpadă!,
statuie dăltuită-n inima mea,
și n-au ochi bogătașii să-l vadă,
și noaptea îmi cade în sânge grămadă,
pe-acolo copilul caut-o stea.
Îl păzește cățelul de vreme-abătut...
El cântă înainte că poate-ai să vii.
Pe unde un înger spre lumină-a trecut,
răsună colindul de dor nevăzut,
dar tu, Moș Crăciun, din nou întârzii...
Ori ai uitat, ori de-acum nu-ți mai pasă!
Cărarea din suflet lipsită-i de tine.
E ușa deschisă, poftește în casă!
Lasă-ți un înger să șadă la masă
și n-o să mai moară copilul din mine...
19 decembrie 2015
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu