Ultima cină de taină

Mi-am luat toate organele interne

și le-am întins pe masă

să te hrănești.

Erai atât de slăbită și de frumoasă!

Veneai dintr-un război

în care picătura chinezească

îți pisa timpul comprimându-l 

în noroiul fecund

reducându-ți visele la absurd

Ți-am zis:

Iată neantul meu!

 Hrănește-te! E vremea cinei! 

O să prinzi puteri ca un scarabeu.

O să vezi din nou,

or să-ți crească aripi

și-ai să-ți înfășori zborul în curcubeu

Uite, asta e inima mea! Am despicat-o

să-i vezi cât mai bine structura,

să n-ai motiv de spaimă,

s-o protejezi,

să n-o mai dai niciodată de-a dura...

Umbrele acestea sunt ochii.

Ia-i în palme, amestecă-i, joacă-te cu ei!

Își schimbă culoarea când te văd zâmbind.

Sunt nemaivăzuți

și-ntre noi 
ca un glonț de lumină se-ntind

Cerul acesta albastru, nesfârșit,

din care plouă non-stop,

e sufletul.

E atât de fragil

că nu rezistă unui complot

venind dinspre tine,

dar de-o mie de ani plutește

printre ruine.

Ai de toate aici, hrănește-te!

să-ți fiu ultima cină de taină.

Să nu-ți fie teamă!

Mie mi-e spaimă că-n jurul mesei 

stau demonii la pândă

și-ai să pleci de la cină flămândă.

Așadar, te rog să mănânci,

iar resturile să le îngropi 

în ochii tăi adânci...

3 decembrie 2015