Când crezi că ea este altfel decât este

Mi-e dor de ninsori ca-n povești
când mă abandonam în zăpadă
și-n ochii tăi dumnezeiești
nu lăsai tristețea-mi să se vadă

Sunt zile și nopți în care nu ninge,
crăiesele s-au înecat în rumeguș,
sufletul ca o lampă se stinge,
iar viața-i o pată diformă de tuș

Măcinat de cuvintele spuse,
de adierile nemuririi-n alint,
cad prizonier amintirii apuse
și demonii minții-n tăcere mă mint

În unele zile însemnate-n jurnale,
gheare de gheață se-nfig în retină,
lava iubirii topită-n furnale
toarnă statui în hemoglobină

Cei care fug aspiră tot praful,
fac curățenie de iarnă-n conștiință,
poți să-mi ghicești trecutul în zațul
îngerului trecut în neființă

Și se tot duc năuci urmându-și umbra
ce ține-n gheare foaia de parcurs,
și îi înghite ca un șarpe tundra 
și nu vor să audă ce-ai de spus

Cei ce rămân răscolind prin gunoaie
căutându-și raiul promis,
sunt iluzii strivite de-o ploaie
ce cade din sens interzis

Și nu au rost citatele obscure,
nu-i loc de motivări de formă,
eternitatea n-ar putea să-ndure,
realitatea timpului diformă

Sunt zile în care nu am scris povești,
eu eram un fel de poveste,
dar nu știi  niciodată cine ești
când crezi că ea e altfel decât este...


27 decembrie 2015