Nu mai vreau nimic, nicio glorie deșartă,
niciun crin nenăscut la butonieră,
inima de întunericul minții e spartă,
sunt un vis sfărâmat de-o himeră
Iau cina-n privire doar păsări de pradă
și-n gânduri se-ascund dezertările negre,
țin cerul pe umeri ca-n mine să cadă
plecarea din Marte pe marșuri funebre
Și n-au niciun gând să se-ntoarcă vreodată
orchestrele smulse din trupuri de cal,
prin inima-n două anotimpuri crăpată
pătrund gunoierii și m-aruncă la mal
N-o plânge în urmă nici măcar amintirea
acelei plecate înainte de-a-mi fi,
aruncând ca pe-o haină murdară iubirea
vă las tot pământul să-l puteți stăpâni
Îmi curg cicatricile din suflet în sânge
și-n oglinda stingheră se-aude o voce,
de dor câteodată ca un viscol te-aș plânge,
dar trece prin mine o spaimă atroce
E-o umbră ce crește hrănindu-se vag
din rana în care se zbate mirarea,
văzduhul din suflet pe roată îl trag
și-ascult cum mă-ngroapă în tine uitarea
2 aprilie 2016
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu