Te trag tristețile în groapa lor, cu dinții

Sunt clipe în care nu am vrea să mai fim aici,
Ne sfâșie întoarcerile în timpul finit,
Ne bate viața-n cuie ruginite cu un bici,
Uităm și de ce și pe cine-am iubit

Punțile inimii se prăbușesc, de neîncredere rupte,
Cad morții unul după altul scuturându-se de noi,
Și te întrebi: pentru cine ai dus acele lupte
Dacă nu poți să împarți veșnicia la doi?

Ai vrea să ai un umăr în plus, să-ți rezemi apusul,
Dar nici umbra fidelă nu-ți mai este prin preajmă.
Se-mpung demonii, în retină, cu fusul,
Nici vântul polar nu te-ntreabă: ce-ai, mă?

Îți cazi în brațe ca un sac imens de balast
Strivindu-ți sufletul de colțurile minții,
Alungat din ecou de-un timp iconoclast,
Te trag tristețile în groapa lor, cu dinții.

Atunci n-ai mai vrea să încurci universul pe aici
Și te smulgi din ghearele sfâșiinde-ale mării.
Din propria umbră cu greu te ridici
Și speri să te dea veșnicia devreme uitării.


15 aprilie 2016