Era o noapte întunecată precum cerul gurii lui Mike Tyson. Spre Cetatea Neamțului, un călăreț prăpădit, cu zdrențele fluturându-i în vântul nemilos, se lăsa dus de cal. Sângele-i șiroia din rănile nenumărate. Se auzi un blues. Păsările nopții-l recunoscură. Era Fănel. Își plângea de milă:
-Oh, oh, oh, la, la, la / Am rătăcit cărarea/ M-a luat gaia, m-a luat gaia/ Du-mă căluț la Mamaia
Dar calul ori nu vroia să-l asculte, ori nu prea avea ureche muzicală, că-l duse drept la Cetatea Neamțului, unde-i era adăpostită într-o năframă subțire tânăra-i consoartă, vegheată cu strășnicie de scorpia a bătrână. Adică de soacră-sa lui Fănel, dacă cititorii neînsurați, dar fericiți, încă nu s-au prins.
-Bine și aici ! acceeptă decizia calului marele voievod. Că s-a terminat oricum. Ce-are să-mi facă zgripțuroaica în plus? N-are ce, că turcii mi-au pus-o destul de rău.
Domnul îl rugă pe căluț să ciocănească elegant, cu potcoava de la piciorul din stânga-spate, în poartă. Se conformă dar fu bruiat de orologiul din turn care vestea anapoda miezul nopții.
-Tu-le muma-n cur de nepricepuți, n-au fixat ceasul! nu se putu stăpâni vodă.
-Pe mine mă-njuri, mă, golane? se rostogoli din turn vocea dogită de șoricioaică a mamei soacre.
- Nu-s golan, madăr. Sunt eu, Ștefan cel Mare. Fănel, după cum m-alinți mata cu duioșie.
-Fugi de-aici, șarlatane, ești tu cine zici cum sunt eu duioasă. Ștefan e la luptă, nu umblă noaptea alandala, îmbrăcat ca metrosexualii, sau mai rău, ca răposatul meu soț, Radu cel Frumos. El apără țara, ca să poată d-alde tine să ardă gazul de pomană și să sperie două femei singure, în creierii nopții, cu șiretlicurile lui. Nu cumva ești din Vaslui, că de când v-a făcut Măruță celebri pentru sexul vostru surpriză bântuiți peste tot. Să știi că o pățești cu mine, că-s văduvă cam demultișor. Ia pune fă, toanto, felinarul pe el să-i văd moaca! Ptiu, Mario, ăsta-i chiar neisprăvitu de ginere-miu! La ora asta se vine acasă, obraznicule? Și-n halul ăsta? Ai fost la curve și iar te-a prins vreunul cu nădragii în vine?! Și eu i-am spus proastei de fi-mea să nu mai ofteze după tine, că năravul din fire n-are lecuire. Dar ea, nu și nu, că știe ea ce face, că nu ești chiar așa cum au scris unii istoria.
-Lasă-l, mamă, i-o fi foame săracu!
-Foame, hai? Las că-i dau eu o papară s-o țină minte.
-Mamă, lasă-l,te rog, să se explice, cine știe ce i s-a întâmplat...
-Să se explice? Ce să explice, mă rog? Poziția 69, Doamne iartă-mă, că suntem în post și, oricum, mi-am mai pierdut și din elasticitate. Dacă la tine ține vrăjeala, află că la mine nu merge copilo, că-s coardă bătrână. Du-te imediat la culcare ca să nu răcești, că ăsta te ia cu papagalul, te zăpăcește și tu ești în stare să-l primești în iatac și să-i dai puță. Că n-ai minte nici cât o pisică! Că dacă aveai, m-ascultai pe mine și acu erai departe, nu-ți pierdeai nopțile așteptându-l în lacrimi pe golanul ăsta. Gata, la culcare, acum chiar m-ai supărat. Ștefane, cântă slow-ri la altă masă că noi cunoaștem placa. Vira!
-Mamă soacră, nu-i ce-ți imaginezi mata. Vin de la luptă, oastea mi-i spartă și-s singur. Sunt rănit, sunt la pământ, sunt vrac.
-Minți, nerușinatule! Minți ca un șarlatan ce ești. Vii de la Hârlău, de la țiitoare.
-E prima oară în viața ta când te înșeli. Chiar vin de la război și-am cam luat-o la muian.
-Nu mă duci, te cunosc bine, nașparliule. Tu nu ești om de casă, dar olecuță de bătaie știi, încă nu s-au născut turcii care să ți-o pună. Recunoaște că vii de la Răreșoaia!
-Aș fi vrut eu dar, din păcate, adevărul istoric e altul.Crede-mă și mata o dată-n viață.
-Ce să fac? Să te cred? Ai impresia că m-am tâmpit de tot? Nu, Ștefane, sunt neschimbată.
-Dacă nu-mi dai drumul înăuntru, îmi dau duhul aici.
-Pe cât facem prinsoare că n-ai curaj? Nu-mi faci tu bucuria, te cunosc bine, prefăcutule.
-Sunt rănit.
-Ha, ha, ha, dar noi cum suntem! Aud? Crezi că pentru fata mea e ușor să te aștepte până în zori, când catadicsești să te întorci de la chermeze, de la striptis, de la concursuri de ”Miss Podgoria”! Că te-ai băgat în toate juriile, de nu mai are loc bietul Cătălin Botezatu de tine. Ești rănit? Cu atât mai bine. Să vezi și tu cum e, să înveți ce înseamnă durerea unei mame.
-Mi-e sete! Mor de sete!
-N-are cum să nu-ți fie la cât tragi la măsea. Stai în cramă câte trei zile și pe urmă te vaiți. Vai! Mă arde! Mor! Am arsuri! Vrei să te dregi, ți-e rău.... Foarte bine. Repară-te, caută vreun non-stop prin împrejurimi, că de când ești domn s-au înmulțit cârciumile ca ciupercile după ploaie.
-Madăr, poate că sunt așa cum zici mata, dar dă-mi drumul în cetate cu vorba bună că eu tot nu mor cum ți se pare ție și s-ar putea să ai necazuri mari cu peftea.
-M-ameninți, golanule?! Altceva mai știi să faci? Ești un zero barat și termină cu amenințările că n-am auzit să existe în literatura de specialitate vreun caz de soacră rezolvată de ginere. În schimb, în sens invers, sunt o mulțime de exemple. Mai citește și tu presa! A, scuză-mă că te ofensez. N-ai purtătorul de cuvânt cu tine și ți-e frică să nu-ți strice vocalele ochii ăia de bagabont.
-Uite ce-i, cotoarbo, dă drumul la poartă că te iau la pietre, fiți-ar clanța aia a dracului , Doamne iartă-mă, că sunt și Sfânt, printre altele.
-Aha, mă-njuri, ți-ai dat arama pe față. Vezi, fă, proasto, ce-mi face turbatu. Adu oala aia cu apă fiartă să-l opăresc că nu mai suport. Fac atac de panică și sar pe el de pe zidurile cetății, ca la wrestling. Însă fără să-l atenționez. Ți-l fac pilaf, una-două.
-Lasă-l, mamă, e băiat bun.
-Fugi în odaia ta și bagă-te pe Facebook că-ți dau două peste bot de nu te vezi! Te-a prostit,golanul. Că dacă m-ascultai și erai fată cuminte, te dădeam la o facultate particulară și nu-ți mai iroseai viața fără rost așteptându-l pe necioplitul ăsta. Dar tu...nu și nu, că-l iubești, că e celebru, că e os de domn, că te-a cucerit pe loc, la București, că ai avut sentimentul ăla de ”deja vu ” și alte romantisme d-astea de doi bani. Piei din ochii mei, proasto, că te cârpesc de nu te vezi!
-Madăr, deschide poarta că fac pe mine.
-Aoleu, în halul ăsta ai ajuns? Nu ți-e rușine, măgarule, să vii cu asemenea argumente? Ori te-ai lovit și la cap, sau așa erai dinainte? N-ai loc în pădure cât e de mare?! Rușine să-ți fie! Na, afemeiatule!
-Aoleu, nu mai da că mă omori!
-Da mori odată, cine nu te lasă?
-Țara, că-i ocupată
-Atunci du-te și elibereaz-o pe ea mai întâi. Pe urmă vom vedea ce ți-a mai rezervat destinul istoric, fraiere...
-Stăpâne - interveni calul, care se plictisise sudând la țigări fără timbru, din cânepă ușoară - eu nu mai suport melița ăsteia și-n cetate e clar că nu putem intra ca s-o strângem de gât. Să fim rezonabili și să ne întoarcem la discotecă. Să nu creadă turcii că ei sunt cei mai tari băieți de băieți din cartierul balcanic.
-Ai dreptate. Gloabo!
-Ce-ai zis?
-Nu vorbeam cu tine, ci cu soacră-mea.
-Norocul tău că altfel te trânteam de-ți săreau ochii ăia bulbucați cât ești de Mare și de Sfânt.
-E-n regulă, numai o vorbă să-i mai spun soacră-mii și-am șters-o. Gloabo!!! Se face că nu mă aude, iapa râioasă...
-Știi ceva, stăpâne? Ia descalecă și ia-o tu cătinel,per pedes, după cum ziceau latinii, spre munții Vrancei, că noi doi nu mai suntem compatibili.
-Ce-ai, mă, te-ai supărat din senin?
-Nu că m-am supărat, dar avem și noi, caii, demnitatea noastră. Și nu ne place să ne-o calce nimeni în copite, ca să zic așa. Și să știi că la atâta lipsă de afecțiune și de recunoștință din partea ta, chiar nu mă așteptam. Până acum vreo două ceasuri ziceai că-s fratele tău, că ți-am fost alături la bine și la rău, că dacă nu eram iute de picior te făceau turcii la beregată și câte și mai câte vrăjeli de om aflat la înghesuială. Chiar mi-a plăcut dedicația aia pe care a băgat-o Vică Abetovenei, ” De la mine din pocal a băut un om și-un cal!” Și acum, ce faci? Te sucești la 180 de grade și compari paracopitatele cu care ți-ai făcut de atâtea ori treaba cu ciufuta aia de soacră-ta? A avut dreptate Ureche când a scris că de câte ori trăgeai la măsea, pe la ospețe, lesne omorai fără giudețu. Adică, după cum zice Google translate, fără judecată...
PROMOUȘĂN
Iubite cetitorule, urmărește cu atenție episodul următor și-o să afli cum și-a construit Vrâncioaia ditamai viloiu și cui băgau sula-n coaste, cât era ziulica de lungă, legendarii ei feciori.
9 octombrie 2000
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu