Se duce cea mai tristă dintre veri
ca o metaforă nedefinită
și s-au închis în ochi de ebonită
chemările iubirii din tăceri
Și cifrele se-amestecă ciuntite
numărul meu de veghe-i tot mai singur
și zboar-o libelulă printre gânduri
fugită de pe câmpuri despletite
De teama cleștilor de raci
am tras cu o săgeată de granit
în îngerul pe care l-am iubit
și plâng orfani toți fluturii din maci
Iar zilele postume-s tot mai reci
ploi răzvrătite în vitralii plâng
unde mai sunt nebunii care-și strâng
în inimă speranțele de melci?
Poate-au fugit de frica altui ieri
spre-o destinație necunoscută
unde iubirea nu mai bea cucută...
Se duce cea mai tristă dintre veri
pe unde mările au dezertat
cu perlele ascunse-n scoici confuze
vântul usucă sarea de pe buze
și-o mână nevăzută m-a sculptat
privind în iris un vapor enorm
pe care naufragiase-o lună
ca-n urma mea să nu rămână
decât nisipu-împrăștiat pe țărm
Adio, dar, clepsidre sparte
și voi eternități de cauciuc
prin toamnă ca un lup mă duc
că vine iarna înapoi din Marte
22 august 2015
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu