Înainte de a da colțu, la numai 24 de ani, Ștefăniță a făcut o faptă memorabilă, poate singura: l-a propus urmaș pe Petru Rareș, fiu nelegitim de-al lui Ștefan cel Mare cu frumoasa pescăriță de inimi, Maria din Hârlău. Propunerea a fost pe placul poporenilor care l-au primit cu bucurie pe fostul neguțător de pește, care-i va conduce, în viteze diferite, în două rânduri, între 1527-1538 și 1541-1546, cu o pauză de o cafea între mandate. Cafeaua turcească au băut-o boierii trădători cu Soliman Magnificul (1520-1566), ăla de-o ardea pe Hurem, spre disperarea celorlalte curve din harem, mari amatoare de metafizică și sens interzis. Sau sex interzis, cine naiba mai știe după atâtea sute de ani...
Se pare că Petru Rareș avea calitățile lui ta-su, cel puțin propagandiștii așa afirmau ridicându-l în slăvi ori de câte ori primeau și ei un oscior de ros, o sinecură, un post bine plătit în care nu trebuia să faci decât pe placul mai marilor zilei. Că-ziceau ei- ”lucruri bune făcea, la război îi mergea cu noroc, iar judecata pre dreptate o făcea”. Asta cu dreptatea avea un sâmbure de adevăr că nu există documente din care să reiasă că erau introduse recursuri. Se pare că, din cauza proastelor relații cu chinezii, de care de altfel nici n-auziseră prea multe, era criză de super-glue și, în consecință, puținii specialiști în lipirea la loc a gâturilor retezate, n-aveau material să remedieze eventualele erori judiciare.
Ghinionul lui Petru a fost că Imperiul Hoțoman ajunsese la apogeu și făcuse o pasiune pentru zona asta, ceea ce făcea Moldova destul de vulnerabilă, mai ales că pe creștini nu se putea baza. Ba dimpotrivă. S-a amestecat, cu interes, în conflictul dintre Ferdinand de Habsburg și Ioan Zapolya care fuseseră proclamați, aproape concomitent, regi ai Ungariei. După ce a negociat cu amândoi, trece de partea lui Zapolya primind în schimb Bistrița, Rodna și Ungurașul, reconfirmându-i-se drepturile asupra Ciceului și Cetății de Baltă.
În 1529, la Feldioara, le dă o bătaie zdravănă sașilor care recunosc, neavând încotro, evidențele fiind foarte clare, că ”niciodată Țara Bârsei n-a suferit un dezastru atât de mare”. Și ca să fie lucrurile lămurite pentru eventualii contestatari ai victoriilor sale soldate cu supunerea Brașovului, Sighișoarei și Bistriței, Rareș le-a explicat, scurt și cuprinzător: ”Am cucerit Ardealul cu sabia...”
Cu polonii s-a împăcat bine la început dar, după ce a ocupat Pocuția, ”proprietatea noastră legală”, după cum, foarte sugestiv, se exprima el, lucrurile s-au nasolit. În bătălia de la Obertyn este rănit de două ori, iar în ianuarie 1532, înainte de a fi învinși la Tărăsăuți, polonii ard 105 sate moldovenești. Distracțiile de acest gen, încheiate cu numeroase focuri de tabără pe teritoriul adversarului, vor continua cu și mai mare aprindere până la finalul primei domnii.
Între 1532 și 1534, Aloisio Gritti, favoritul sultanului, un aventurier intrigant, încearcă să preia puterea în Transilvania, dar, până la urmă, își pierde capul la Mediaș. Nu după vreo gagică ci după o întâlnire cu un călău foarte determinat să atingă noi standarde profesionale. Fiii săi, trimiși plocon lui Petru Rareș, au aceeași soartă, de unde se vede că și în acea vreme copiii de demnitari urmau traseul educațional al părinților.
Petru era destul de dur, dar viața în Moldova i se părea nașpa ”căci de pretutindeni suntem înconjurați și eu și țara mea de mari dușmani”, după cum scria pe contul său de facebook în iulie 1536. De aceea, în perioada 1536-1538, încearcă o ieșire din izolare prin niște tratative cu imperialii dar nu se ajunge la niciun rezultat, dată fiind înclinația nativă a acelora pentru curvăsăreală politică.
Așa se face că în 1538, când Soliman îl vizitează cu o uriașă armată, Petru era singur, înconjurat de neprieteni gata să-i ia și jugulara și țara. Neavând încotro îi propune o înțelegere lui Soliman care zice că este de acord, cu amendamentul ca domnul să se prezinte personal la Înălțimea Sa. Acu Petru nu era prost deloc și înțelege că întrevederea cu padișahul, stăpânul inelelor de pe degetele gagicilor, s-ar putea să fie și ultima din această lume, așa că pregătește rezistența armată. Se înțelege cu polonii, cărora le cedează Pocuția, îi bate pe tătari și pregătește terenul de luptă. Când au auzit așa ceva, boierii, în frunte cu Mihu și Trotușanul, îl trădează, închinându-se turcilor.
Petru o arde singur prin Moldova și pentru că nu este primit nici măcar în cetatea Hotin, o rade spre Transilvania, nu înainte de a le transmite un mesaj infidelilor, din goana calului: ” Vom fi iarăși ce-am fost și mai mult decât atât!”
În munți renunță la cal și după șapte zile de peregrinări, flămând și obosit, ajunge la niște pescari dezinteresați care, în schimbul a 70 de galbeni, îl trec în Transilvania, ajungând până la urmă la Ciceu, unde-l aștepta familia sa pe care și-o pusese la adăpost.
Soliman îl numește domn pe Ștefan Lăcustă (1538-1540), tot fiu de-al lui Ștefan cel Mare, după cum zicea el, și ia ca amintire Tighina, Bugeacul, tezaurul de la Suceava, pe care i l-au dezgropat trădătorii, și o mulțime de robi eliberați, totuși, din mărinimie, sau pentru că mâncau multă fasole, la trecerea Dunării, cu excepția unor gagici care au vrut cu orice preț să vadă Stambulul noaptea.
Domnia lui Ștefan Lăcustă e nașpa de tot. Pe lângă invazia de lăcuste care a adus foamete cumplită în Moldova (era aproape ca acum), boierii complotau non-stop și până la urmă l-au ucis și l-au pus domn pe Alexandru Cornea (1540-1541), portarul Sucevei. Ăsta încearcă, fără succes, să recucerească teritoriile pierdute, ceea ce-i atrage atenția sultanului care-i acceptă lui Rareș oferta de revenire pe tron. Nu gratis, evident, că la turci nu mergea pe prietenii, ci cu mare cheltuială dar, vorba lui Petru, are balta pește. Altminteri n-avea de unde să-i dea două mărgăritare de neam prost unei fiice a sultanului de l-a înnebunit aia pe ta-su cu dorința de a-l vedea pe Rareș mare domn. Așa că acesta, care scăpase ca prin urechile acului de un complot pus la cale de pârcălabul Simion și Anastasie, episcopul de Vad, cât stătuse la Ciceu, și care se descotorosise cu mare greutate de dragostea apăsătoare a lui Ioan Zapolya, care-l ținea prizonier, deși nu recunoștea acest lucru, se întoarce în Moldova cu 3000 de turci după el, iar boierimea, ce surpriză!, trece de partea lui, cu excepția ”lupilor încruntați”, adică a trădătorilor din 1538. Singurii care s-au bucurat cu adevărat au fost poporenii care spărgeau semințe pe marginea drumului așteptând caravana electorală cu găleți,mici și bere, că Petru îi apărase constant ”de răutățile cele mari”. Alexandru Cornea este prins și decapitat la Galați, deși ceruse îndurare și susținuse că n-a vrut domnia fiind împins de la spate de alde Mihu și Trotușanu. Ăștia doi, împreună cu Crasneș și Cosma, sunt scutiți de povara purtării capetelor și a responsabilității faptelor din 1538. Aceeași soartă o au și fugarii din Polonia care sunt executați sumar în 1543.
A doua domnie nu s-a comparat cu prima pentru că haraciul a fost mărit la 12.000 de ducați, fiul său Iliaș a fost trimis ostatic la Stambul iar turcii i-au lăsat și o gardă de 500 de spahii cu rolul, mai mult decât evident, de a-l apăra de eventualele gânduri necurate. Care e clar că nu-i dădeau pace de vreme ce afirmă că ”acum nu pot să fac altfel”. Pierde și posesiunile din Transilvania și nu poate răscumpăra Tighina și Bugeacul pe care Soliman, mărinimos după cum îl știm din filmul omonim, a vrut să i le vândă, deși erau, de drept, ale Moldovei. După cum lesne vă puteți da seama, Nuțu Cămătaru era amator pe lângă cordaciul lui Hurem.
Între 1541 și 1543 face incursiuni în Transilvania, că tot știa drumul, îl prinde pe Ștefan Mailat pe care-l predă turcilor deși acesta recunoscuse drepturile lui Rareș asupra Ciceului și a Rodnei. Îl împrumută cu 200.000 de florini pe electorul de Brandenburg, în scopul unei alianțe, ”ca să putem scăpa de robia turcească”, și încearcă o alianță cu cnezatul Moscovei. Dar planurile sale secrete nu se vor realiza niciodată că, la 3 septembrie 1546, înghite gutuia și este înmormântat, cu destulă jale, la mănăstirea Probota, ctitorită de el.
În urma vrednicului domn au rămas frumoasele construcții bisericești, cea de-a doua nevastă, Caterina-Elena, fiica despotului sârb Iovan Brancovici, care va fi sugrumată în 1552 din ordinul lui Alexandru Lăpușneanu, ginerele ei, cinci copii legitimi și unul nelegitim ( Iancu Sasul, conceput cu o arzoaică din Brașov, Ecaterina). Celălalt fiu nelegitim, Theodor, pârcălab al Hotinului, fusese ucis în 1539 din ordinul lui Ștefan Lăcustă, iar prima soție murise în 1529.
Fiii săi au fost niște belele, ca să nu le zicem mai rău.
I-a urmat la domnie Iliaș (1546-1551) care ”dinafară se vedea pom înflorit, iar dinlăuntru lac împuțit”, asta fiind definiția moldovenească pentru băieții șăgalnici care se hârjonesc cât îi ziulica de lungă cu alți băieți, deși în Moldova trufandalele de sex feminin creșteau precum ciupercile după ploaie. Ăsta s-a ținut numai de chermeze înconjurându-se de turci tineri de aceeași orientare curistică, i-a pus pe toți la dări, a renunțat de bunăvoie la Pocuția, iar în 1551 trece la mahomedanism, renunțând de voie, de nevoie, la tronul Moldovei. Devine pașă de Silistra, dar nu face mulți purici nici aici fiind exilat la Brusa și Alep, de unde o taie spre iad în 1562.
Celălalt fiu care n-avea tot stuful pe casă, Ștefan Rareș(1551-1552), a fost sugrumat la 1 septembrie 1552, în cortul personal, de către boieri, ”pentru lăcomie și asupreală”, pentru că le ardea nevestele și nici o fecioară nu scăpa nebatjocorită, după cum menționează cu voluptate ”Știrile de la ora cinci”. Acum nu știu ce li se pare reporterilor atât de extraordinar: totuși, suntem în Moldova...
Promoușăn
După cum vedeți, treaba era proastă sub odraslele lui Petru Rareș, așa că-i momentul să intre în scenă Alexandru Lăpușneanu, fiul nelegitim al lui Bogdan al III-ea. Pregătiți-vă să aflați istoria adevărată a cestui domnitor pe care l-au luat în vârful pixului alde Grigore Ureche, Simion Dascălul și falsificatorul de destine Costache Negruzzi, care nu erau băieți răi dar nu se pricepeu la dedesupturi, la subtilități... Vă dați seama ce se alegea de istoria neamului dacă nu mă nășteam eu? Era jalea de pe lume...
6 august 2015
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu