Elegia abiselor

Lumea e un cub de gheață imens
în care se-nchid pe dinăuntru visele
și câteodată, iubito, mă-ntreb:
nu cumva tu ai inventat abisele?

Nu cumva navigai pe sens interzis
ori de câte ori căutai un pretext
să evadezi din raiul promis
ca să rămâi doar o virgulă-n text? 

N-ai știut niciodată ce vrei
inventând adevăruri nenăscute și vini
dar și cea mai iubită dintre femei
poartă în sine coroana de spini

Cine-i de vină pentru aceste lupte
cu umbrele ce peste dor s-au prelins
corabia inimii are catargele rupte
demonul tău le-a rupt dinadins

Noroc că-i o insulă mai încolo de zare
pe care am inventat-o în nopțile gri
când te ascundeai în acorduri amare
și eu așteptam prin perdele să vii

Sau măcar să-mi vorbești despre tine
ce mai faci? unde ești? cum te simți?
dacă pe-acasă e totul la fel și ți-e bine
dacă mai stai cu sufletu-n dinți

Dacă-ți dorești să te țin o clipă de mână
să facem prin tăcere un pas
dacă mai vrei să ne închidem în lună
dacă din mine ceva ți-a rămas

Dar n-ai vrut să mai dai explicații 
tu aveai alte planuri de zbor
prin sânge navighează vibrații
și-o umbră se scurge-n decor

Și nu mai știam unde fugi
de fluturii ce colorau iluzii
nici dacă-n iriși cândva mai ajungi
răpusă de reîntoarceri și confuzii

Și-mi amintesc că-n ultimul mesaj 
cuvintele ghilotinau haine
uitările intraseră-n sevraj
și mă lătrau doar înserări canine

Și-am înțeles că-n veacul ăsta scurt
n-ai timp de convorbiri albastre
așa cum se-ntâmpla demult,
probabil înaintea erei noastre

pe când eram singurii pești din mare
înseminați cu vise împărătești
dar de ți-e dor și depărtarea doare
nu-ți fie teamă, o să mă găsești

la fel cum m-ai aflat în prima zi
în care evadasem din paiață
cheia-i la tine și-ai să poți să vii
numai să mă găsești în viață

că lumea-i un ghețar imens
în care criogenizează visele
acolo rugul meu arde intens
de când ai inventat abisele


27-28 august 2015