Marile figuri ale istoriei noastre medievale care n-au apărut la ”Măruță” fiindcă erau mult mai celebre, au fost Ștefan cel Mare și Mihai Viteazul (1593-1601). Bine, bine, de belea a fost și Mircea cel Bătrân și nici Vlad Țepeș ori Ioan Corvin nu-s de lepădat. Poate și alții pe care nu ni-i aducem aminte acum că ne-a cam lăsat memoria minții, dar dacă ați citit cu ochii cât cepele ce am scris noi până aici vă dați seama și singuri care mai erau celebri, că sunteți băieți deștepți. Că dacă nu erați nu ne citeați cu atâta patimă, că mă și emoționez, mai să mă podidească lacrimile de crocodil.
Despre Mihai s-au spus atâtea prostii că mă și gândeam de unde să mai scot eu altele, mai ales că pe mine mă preocupă numai adevărul istoric pe care când îl prind, îl iau de urechi, îl tăvălesc prin făină și-l fac mai crocant. Cum s-ar spune la mine la țară, îl dezbrac la pielea goală. Adică îl las fără textilă, ca să înțeleagă ce spun eu aici și ăștia mai purii.
Mihai era fiul Teodorei (Tudorei) din Piua Petrii care a locuit multă vreme în Târgul de Floci de la gurile Ialomiței, și al lui ta-su. Cine era ta-su?! Realitatea e că mă-sa știe cel mai bine, dar e foarte secretoasă, nu vrea să spună nimic fiind și cam moartă. Unii zic că ar fi fiul unui negustor mare și bogat, cam grec de felul lui, dar Alexandru cel Rău a vrut să-i ia glanda considerându-l fiul lui Pătrașcu cel Bun la pat. Dacă o fi fost așa doar coardele supraelastice de la ”Abces direct” pot să știe, cert este că blândul domnitor a dat colțu în 1557, iar Mihai Viteză a țâșnit pe lumea asta în 1558. Cum fertilizarea în vitro era exclusă din motive de tradiție, să acceptăm totuși, cu jumătate de gură, că bolnăviciosul Pătrașcu a încercat pe ultima turnantă să se vindece de mâncărime în Târgul de Floci și a dat istoriei noastre o personalitate atipică de care chiar că aveam mare nevoie în contextul ăla istoric. În orice caz maică-sa nu era o simplă panaramă - la bătrânețe s-a călugărit ca să i se mai ierte păcatele trupești știute și, mai ales, cele neștiute - ci era sora lui Iane Epirotul, banul Craiovei și, totodată, capuchehaie a țării la Istanbul. Nu mai zic că unii istorici, care au tras cam mult pe nas praful din arhive, au avansat ideea, dacă-i putem spune așa, că Iane era de fapt tatăl lui Mihai. Dar nu vă mai spun și asta că vă zăpăcesc de tot și vă crește colesterolul. Să zicem că a fost fiul nelegitim al lui Pătrașcu cel Bun și să mergem mai departe că timpul trece ca un șarpe fără umbră cărând cu el neantul istoriei noastre.
Paradoxal, dar Mihai era un tip școlit, scria frumos expresii memorabile, găvărea în turcă și greacă și a ocupat dregătorii bănoase (bănișor de Mehedinți, mare stolnic, mare postelnic, mare agă, ban al Craiovei) până când și-a cumpărat de la Stambul domnia, făcând datorii uriașe, cifrate, cu destulă bunăvoință, la peste un milion de galbeni.
Pentru hiclenia lui de a ajunge domn a fost la un lat de secure să fie executat de Alexandru cel Rău, pe care-l deranja și posibilitatea ca acesta să fi fost fiul lui Pătrașcu. Deși s-a jurat pe toți sfinții că nu e os de domn, tot a fost dat pe mâna gâdelui care, clarvăzător fiind - ca toții consumatorii de șoricioaică - n-a vrut să ne lase fără unirea forțată de la 1600, a aruncat instrumentul muncii cât colo și a luat-o la sănătoasa. Bine, bine, nu i-a fost moale nici când s-a încruntat Mihai la el, că avea ăsta o uitătură când îl deranja peisajul de te făcea să te teleportezi instantaneu într-o altă dimensiune. Nu vă mai zic că l-a și admonestat:
-Ce faci, fraiere? Îmi iei grupa sanguină?! Ai uitat că ți-am salvat viața, că erai dependent de pariuri sportive și ai vrut să te arunci în Bosfor? Bă, ești mare bulangiu!...
Sinceri să fim, călăul uitase, că avea multe pe cap, dar fiindcă-i tremura mâna, că nu-și luase jocul de dimineață, a ras-o spre primul stabiliment religios unde ți se luau păcatele cu țoiul. Sau cu bardaca, după caz.
Mihai s-a ridicat din praf - că și pe vremea aia Bucureștii erau cam la fel - și-a luat rămas bun de cele 44 de sate dobândite prin munca cinstită de mare dregător, și a șters-o la Istanbul, de unde a revenit în 1593 în calitate de domn, fiind însoțit de o armată numeroasă și flămândă de creditori. Fiindcă nu prea avea cunoștințe despre macroeconomie, s-a pus cu impozitele pe țară de ziceai că vrea s-o distrugă de tot nu s-o scoată la vopsea. Pe lângă birul obișnuit a mai băgat o dare pentru ”plocon și curama”, o taxă nemaivăzută până atunci pe ”cornăritul oilor și al boilor”, un bir pentru orzul și grâul trimis turcilor aflați în campanie de curtoazie și jaf împotriva imperialilor, bașca niște miere, sare și unt.
În plus, turcii începuseră să se stabilească la nordul Dunării și să prade țara pe cont propriu, fără să fie trași serios la răspundere. Nu vă mai spun că haraciul ajunsese la 155.000 de galbeni, față de numai 8000 cât era în 1503. Se pare că în Valahia nu era nimeni capabil să numere până la 155.000 ceea ce a creat destule bătăi de cap slujbașilor domnești care adunau și mai mult, ca să mănânce și gura lor ceva mai gras.
Băi, treaba era proastă, satele s-au risipit în număr destul de mare, iar mulți țărani liberi au devenit rumâni. Că români erau prin naștere. În schimb, boierii, care-l aveau pe reprezentatntul lor în fruntea bucatelor, o duceau din ce în ce mai bine.
Imaginea internă era nașpa, dar nici pe plan extern domnul valah nu impresiona prea tare și nici nu inspira prea multă încredere creștinilor astfel încât călugărul croat Alexandru Cumulovici, trimis al papei la conducătorii creștini din această parte a lumii pentru a-i atrage în Liga Sfântă, zicea numai nașpeturi despre el, fiindcă era însoțit la București mai mult de turci decât de creștini.Concluzia se impunea de la sine: era omul acestora. D-aia nici n-a considerat că este necesar să mai stea de vorbă cu el, fiindcă, oricum, când va veni Aron Vodă, domnul Moldovei, să-l scoată din domnie, va fugi de va mânca pământul.
Dar pe Mihai îl durea la bască de călugărul Comulea, fiindcă nu prea le avea p-astea cu pelerinajele. El era mai mult cu cafteala. Așa că din proprie inițiativă, în 1594, se împrietenește cu Sigismund Bathory, căruia îi acceptă toate meandrele concretului, și cu Aron Vodă, care-și spăla adversarii hicleni cu sodă caustică. Culmea e că nu făcuse o oră de chimie în viața lui, dar îi plăceau experimentele științifice.
Dă cu mătura și prin sfatul domnesc unde-i găsim, printre Buzești și alți viteji, pe Radu Mihnea (viitorul domn și totodată viitor cuscru al lui Mihai) și pe Danciu din Brâncoveni, tatăl lui Matei Basarab.
La 13 noiembrie 1594 începe balul. Creditorii, care anterior atacaseră palatul domnesc, sunt chemați la visterie să-și primească plata. Cum vistiernicul avea niște treabă la mall i-au întâmpinat tunarii și incendiatorii. Care dintre zarafi au avut impresia că scapă din foc au fost măcelăriți de oștenii domnești. Tot soarta lui Berilă o au și cei 2000 de turci care-l fereau pe Mihai de gânduri necurate procreștine, iar distracția continuă la Giurgiu, Hârșova, Silistra, Hulubești, Stănești, Șerpătești (unde le-a dat-o-n barbă unor tătari care s-au băgat și ei în seamă), Brăila, ba și peste Dunăre, la Rusciuk, Nicopole, Sofia, Turtucaia, ajungând până în munții Balcani.
Însoțit de dilimani ca frații Buzești, Albert Kiraly, banul Manta și alți practicieni, Mihai bagă spaima în turci, astfel încât unii mai slabi de țâțână de prin Stambul își cam făcuseră catrafusele. Și nu fără temei că, dacă ar fi avut un sprijin mai consistent din partea creștinilor, mai că ar fi dat o fugă până acolo, fiindcă tot cunoștea orașul și-i plăcuse destul de mult.
Distracția a continuat până în iulie 1595, însă, în mai, același an, la Alba Iulia, Mihai acceptă suzeranitatea lui Sigismund, fiind considerat de acum un simplu locțiitor al acestuia, sub denumirea aburitoare de ”respectabilul și magnificul domn Mihai, voievodul țării noastre transalpine, credinciosul nostru iubit”. Câtă vrăjeală! Vă întrebați poate cum de a fost posibil așa ceva? Foarte simplu: marii boieri din delegație nu-l considerau pe Mihai mai presus decât ei și au vrut să-l pună la respect, închinând țara lui Sigismund.
Dar evenimentele nu-i îngăduiau lui Mihai să fie mofturos și nici să se răfuiască cu marea boierime, căreia oricum îi făcuse toate hatârurile, lipindu-i inclusiv pe țărani de glie. Cu super-glue de-ăla românesc, din cocă și apă de ploaie, de ține peste o sută cincizeci de ani.
PROMOUȘĂN
Nu prea vă place ce citiți, așa-i? Uite, vedeți, d-aia nu-i bună școala; vă deșteaptă până vă prostește. Căscați ochii aici că o sursă istorică zglobie care a participat la bătălia de la Călugăreni, mi-a dezvăluit adevărul despre celebra înfruntare. N-o să vă vină să credeți cum s-au întâmplat lucrurile de fapt. Nici eu n-am crezut, m-am zbătut cât am putut, dar până la urmă a trebuit să accept adevărul istoric. Brrr, parcă și acum se zburlește carnea pe mine....
17 august 2015
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu