După ce Mihai Viteazul, care a încălecat pe breazul și a furat aragazul, a rămas fără cap, boierii lui credincioși și nu prea l-au băgat la înaintare pe Radu Șerban din Coiani (nu vă mai hliziți ca proștii, ăsta-i adevărul istoric), din neamul Craioveștilor, care însă pretindea că-i nepot de-al lui Neagoe Basarab. Să fie la el acolo că și minciuna-i tot o vorbă. Dar concurența îl susținea pe Radu Mihnea, plus că Simion Movilă îi arde pe amândoi sprijinit de poloni și, mai ales, de tătari.
O duc tot într-o distracție până în 1602, când are loc celebra luptă necavalerească dintre Stroe Buzescu și cumnatul hanului tătar, un mare caftangiu de altfel. Bănuiesc de ce vă mirați: voi știați de la Bolintineanu că Preda Buzescu a intrat în cușca Valahiei pentru glorie, onoare și bani, dar nu e așa, ascultați-l pe măndel, că eu vorbesc serios și când glumesc. S-au rupt ăștia în figuri,s-au bătut în ciocane și-n expresii licențioase până când tătarul s-a plictisit de atâta flecăreală oltenească și a decedat. Cică i-ar fi dat Stroe un pic de avans cu buzduganul, dar parcă nu-mi vine a crede că el era mânuitor de suliță. Concluzia a pus-o Sima, nevasta lui Stroe: ”și nu fu pe voia câinelui de tătar”.
Acum, luat cu descrierea caftelii, am uitat să vă spun că însemnarea aceasta a fost cioplită pe lespedea mormântului, că după cum ați observat, wrestlingul medieval era pe bune, și la numai trei săptămâni după spectacol, scârbit de câte răni avea și de ineficiența sistemului sanitar, Stroe Buzescu o rade pe lumea ailaltă, unde într-adevăr nu-i întristare dar nici vreo perspectivă de promovare în carieră.
După moartea cumnatului său, hanul se supără pe Simion Movilă și-l pune în fiare, sub burta calului, ca să tragă frâna de mână în timp ce se retrăgeau jefuind prin Moldova.
Până în 1603, Radu Șerban se tot cotonogește cu Radu Mihnea, după care se răfuiește și cu Moise Szekely, unul dintre trădătorii lui Mihai, care i-a și transmis prin niște porumbei voiajori că dacă-i dă o haripă în freză îi pică ochii-n gură și se uită la el printre dinți. Ce vreți, glume ungurești...
Dar Șerban nu s-a speriat că nici el n-avea toată țigla pe casă, ca mai toți căpitanii Viteazului, și l-a trimis pe tovarășul Gheorghe Raț să-i dea vreo două pe spinare, să se învețe să vorbească respectuos. Ăsta n-a înțeles cum trebuie comanda și, pe lângă descăpățânarea lui Moise Secuiul, a mai ciopârțit vreo 4000 de unguri ca să se înțeleagă odată pentru totdeauna că nu te joci cu cuvintele dacă nu stăpânești la perfecție limba română.
În continuarea programului războinic se bate cu tătarii, cărora până la urmă le dă un tribut de 15.000 de galbeni ca să nu mai facă ăia focuri de tabără prin Valahia, că aproape că nu mai aveau ce arde după atâția ani de balamuc, și se împacă cu turcii.
Dar lucrurile se îmbârligă după 1610 când maghiarii, conduși de tânărul diliman Gabriel Bethlen, jefuiesc cumplit, la cumpăna dintre ani (29 decembrie 1610), țara, comițând fapte abominabile, după cum le era ”neamul neomenos”. Cică Moș Crăciun, care întârziase la una mai mică decât el, a scăpat cu fuga, însă renii au îmbulinat-o. În criză de inspirație și de soluții viabile, i-a înlocuit, la repezeală, cu niște iepurași ”Playboy”care se înfundaseră în omăt până la vărzărică.
Urmează mai multe schimbări de ștafetă cu Radu Mihnea, omul turcilor, dar în iulie 1611 apucă să-i întoarcă vizita lui Gabriel Bethlen, pe care-l bate bine lângă Brașov. Maghiarul scapă cu fuga spre Sibiu pierzându-și cușma, dar salvându-și viața. Radu Șerban n-a avut tupeul lui Mihai să meargă până la capăt și să-și atribuie conducerea Transilvaniei, ceea ce a fost o mare eroare că, între timp, turcii îl pun domn pe Radu Mihnea în Valahia și-l caută și pe el prin Transilvania. Hărțuit și de tătari se retrage prin Moldova și reușește cu greu să ajungă la Viena cu ce a mai rămas din oștirea lui (un sfert), în decembrie 1611.
În 1616 încearcă fără succes să-și reia domnia, iar în 1620 înghite ultima gutuie dulce și-amăruie. Deși murise sărac, se bucura de un mare prestigiu și este înmormântat la celebra catedrală Sfântul Ștefan. În 1640 a fost adus și înmormântat la mănăstirea Comana, ctitorie a lui Vlad Țepeș, dacă vă vine să credeți, pe care el o fardase destul de bine.
A avut trei copii legitimi și doi nelegitimi. Anca a devenit soția lui Nicolae Pătrașcu (în 1618), fiul Viteazului, Ilinca s-a ars cu Constantin Cantacuzino devenind mama viitorului domn Șerban, iar Basarab se stinge destul de tânăr. Dintre nelegitimii cunoscuți doar Constantin ajunge domn, imediat după Matei Basarab, ceea ce nu era de colea.
După cum lesne v-ați dat seama i-a urmat la domnie Radu Mihnea (1611-1616) care nu era privit cu ochi buni de boieri din cauza faptului că era fiul lui Mihnea Turcitul și era înconjurat numai de băgători de seamă turci și greci.
Între 1616 și 1618 mare mahăr este Alexandru Iliaș (ta-su fusese numit domn în 1591, dar n-a mai apucat să ajungă pe tron din motivele știute) care până la urmă scapă cu fuga, ”gol, fără manta”, în urma unui complot boieresc condus de Lupu Mehedințeanul. Complotiștii, dirijați de căpitanul Buzdugan, îi vânează fără milă pe grecii din țară, ceea ce-i va dăuna la ten lui Lupu Mehedințeanul fiindcă Gavriil Movilă (1618-1620), fiul lui Simion Movilă, îl dă pe mâna lui Skender pașa. Deși boierul îl sprijinise la preluarea domniei iar acum venise în calitate de comandant al armatei alături de turcalet este tras în țeapă în urma unui ordin venit de la Stambul unde grecii erau foarte influenți. Nasol moment, mișto colivă...
Între 1620 și 1623 se întoarce Radu Mihnea iar între 1623 și 1627 se juca cu puța prin țărâna curții domnești Alexandru Coconul, fiul acestuia în vârstă de numai 12 anișori.. Așa că el nici nu s-a prins ce vor tătarii care invadaseră țara, supărați că fusese înlocuit Tomșa din Moldova, și nici revoltei slujitorilor nu i-a dat cine știe ce importanță. ”Ia mai dă-i în pizda mă-sii de bugetari!”, ar fi fost auzit zicând cu dispreț în timp ce se juca pe consulă. Cum ta-su, care era cu serviciul în Moldova decedează în 1626, mai rezistă și el, cu proptele puse de socrul său, un grec influent, până în 1627 când este înlocuit cu Alexandru Iliaș (1627-1629). Urmează ca într-un carusel al morții Leon Vodă care se pretindea fiul lui Tomșa deși era fiu de pescar. Ăsta se pune cu birurile pe țară și urmează tradiționalul complot boieresc, cu sprijin ardelean de data asta, soldat cu o mare cafteală lângă București în urma căreia decedează și Preda Floricoiul, ginerele lui Mihai Viteazul. Este mazilit în 1632 și înlocuit cu Radu Iliaș, fiul lui Alexandru Iliaș, căruia, într-un moment de neatenție, îi fură tronul Matei Basarab. Cu ajutor de la ta-su se întoarce la București dar tătarii și moldovenii lui sunt bătuți bine așa că și el îi dă talpă, tot ”cu capul gol”, o predilecție a conducătorilor din prima jumătate a secolului al XVII-lea care se grăbeau să părăsească ringul de dans și bune maniere.
Șmecherul de Matei se deplasează la Stambul și cu vrăjeala-i proverbială îl câștigă pe sultan de partea lui. Cât a câștigat sultanul din trebușoara asta o să vă spunem după ce se vor termina de numărat pungile de galbeni că încă se mai lucrează...
PROMOUȘĂN
Cam îmbârligată treaba în Valahia, nu? Așa credeți voi, însă n-ați văzut nimic, așteptați capitolul următor în care iar e vorba despre Moldova. E adevărat, unele nume or să vi se pară cunoscute dar vă las să înțelegeți singuri de ce . Prea vreți totul mură în gură și, ca să respectăm adevărul istoric, nici n-am dreptul să vă spun. E secret de stat în fotoliu...
27 august 2015
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu