Duc poverile lumii în spate,
docher la răspântia vieții,
legat de idealuri destrămate
mă lupt cu neființa împotriva ceții
Și mă izbește fără milă iarna
din filmul prevăzut invers,
în sânge nu mai crește iarba,
duc sufletul de mână și mai e de mers
De aș opri să beau un pic de apă,
Sahara dintre lacrimi s-o inund,
printre țesuturi spaimele se crapă,
și s-ar putea să mă scufund
Așa că mergem însetați pe-un drum
dinamitat în cea din urmă luptă,
și-n orizontul sugrumat de fum,
prăpastia se cască mai adâncă
La capătul furtunii-n recidive,
himerele nu s-au întors din larg,
pe țărmul mărilor definitive
a putrezit și ultimul catarg
6 octombrie 2016
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu