Dumnezeu era atât de înalt

Pe drumuri străine, de beton și asfalt,
pe unde bogații dorm în case de lux, 
unde Dumnezeu e atât de înalt
încât nu-l auzi ce are de spus,

pribegim alungați din propria țară,
condamnați la oprobriul nedrept,
căutăm o bucată de pâine amară
scoțându-ne inima-arcă din piept

Să aducem lumină copiilor noștri,
acasă uitați, rezemați de fereastră,
desenând în aburul dimineților monștri
sub lumina roș-galben-albastră

Plâng părinții cu lacrimi de fiere,
plâng bătrânii cu lacrimi de sfinți,
de atâta pustiu și-nrobită durere
pământul acesta ne scoate din minți

Cât mai e, Doamne, până acasă?
câte veacuri de dor în neant să jertfim?
istoria tristă a prispei ne-apasă,
fugim de-absolut, de tot ce iubim

Unde e țara? ați scos-o din cărți
politruci cu trădarea în sânge!
se răscolesc de dor străbunii morți
și n-auziți, voi, Patria cum plânge

Dar într-o zi de fier, predestinată
se vor vedea copacii de păduri
și vom putea trăi întâia dată
vechi sentimente de panduri

ce-și iau pământul țării înapoi,
nu-i duc doar praful cosmic pe picioare,
și după naufragii în noroi
vom fi ce-am fost în România Mare

Netemători de morți accidentale,
ne vom întoarce-n timpul celălalt,
în care despărțirile n-au fost mortale
iar Dumnezeu era atât de înalt


5 octombrie 2016