Mai era prin magie un mileniu de mers

Marile iubiri nu se sfârșesc niciodată. Nici nu există
Există numai amintirea tristă
Sunt comete, visuri, meteoriți,
Sub care din lașitate suntem striviți

Sunt semnul tragic în care  trăim
Timpul vieții e doar atunci când iubim
În rest e doar o continuă căutare vulgară
O iluzie-n destrămare, amară

Când sângele circulă-n sens giratoriu, pervers,
Căutăm singurătatea uitărilor lungi prin univers
Și dacă i-ar crește inimii sfărâmate pași,
S-ar îngropa în macii alungați din oraș

Iar dacă ar asculta tăcerile și ar vorbi
Ar renaște din piatra ochilor ultima zi
Și-ar răsădi lumina în straturi albastre
Căzută din brațele spaimelor noastre

Când galopau prin sânge cavalerii sciți
Și-n gândul dintâi ca atunci să reciți
Poemul de dragoste ce ți-a frânt noaptea-n două
Să ne fie lumină finală și nouă

Și dacă din lașitate pulbere-n vânt o să fim
Să dăm ora înainte cu-n veac cel puțin
Să nu rămână urme bizare pe os
Să ne povestească orizontul frumos

Să nu știe infernul de unde
Dragostea mea în țărâna inimii tale pătrunde
Ca un copac cu rădăcinile-n sânge
Dacă n-ai fi vis, te-aș lua în brațe și-aș plânge

Că-i prea frumos absurdul dintre noi
Să supraviețuim iubirii amândoi.
Mai era prin magie un mileniu de mers
Eu mergeam înainte, tu o luaseși invers


30 septembrie 2016