Ai plâns?

Închid ochii. Tu vii în somn și mă întrebi: ”Ai plâns?”
Îți răspunde lacrima dar nu-ți e de ajuns.
Te superi că nu-ți vorbesc, universul e mut.
De ce te miri? Cârduri de cocori peste mine-au trecut.

Atunci s-au strecurat în noi ultimii îngeri,
Zdrobiți de căderi în păcat și înfrângeri.
Le era foame de lumină, se hrăneau cu vise;
Golul din jur se umpluse cu-abise.

Și-au scos prin brațele noastre aripile prinse-n atele...
”Trezește-te! Te-aștept în ninsorile mele!
Oamenii n-au aripi, sunt obiecte de decor provizorii.
Visele sunt realități tranzitorii.

Ne transportă din lumi unde nu am fost, dar e posibil să fim,
În ziua în care ne amintim că avem inimă și că iubim.
Deschide ochii să vezi demonii gri
Cum se-nfruptă din tine! Le e foame și-s vii.

Descuie tăcerea! Cheia arunc-o cât mai departe!
A căzut în neant ultima filă de carte.
Zbori în cercuri întâmplătoare, într-o singură aripă,
Faci de tine prea multă risipă.”

Închid ochii, întind aripile de ceară spre soare
Închid ochii și mai adânc. Întunericul doare.
Tu mai vii câteodată, și-mi șoptești dinadins:
”Au căzut toate pietrele-n suflet! Mi se pare c-ai plâns...”


28 octombrie 2016