Câteodată sfârșim. Pământul pe care călcăm și mai tare ne doare
Nu ne mai amintim nimic așteptând să se scuture definitiv o floare
Suntem gata de abandon, de plecări fără adresă
Chiar dacă ne țin prelegeri îngerii de zăpadă din lesă
Nu mai vedem rostul luptelor nesfârșite din trup
Urlă morțiu prin sufletul-iarnă un lup
Viscolele bat cuie de gheață în vânt
Puntea dintre gânduri sub povara tristeții s-a frânt
Și totuși mergem mai departe, luptători singuratici
Printre stihiile lumii ascuțite de demoni lunatici
Ceilalți au mai multă nevoie să ne vadă prin cioburi călcând
Prin timpul-păianjen ca o lavă secundară curgând
Ne ridicăm din propriul suflet unde am stat ghemuiți
Și înotăm prin neant în eroi de bazalt travestiți
Ducem o cruce grea încastrată-n lemnul câinesc
E crucea arsă pe rug a neamului românesc
Sufletul ne cară în cârcă trupurile de piatră, de sare
Carnea-l apasă, pământul pe care calcă îl doare
Nu are o direcție de deplasare precisă
Desenează prin aerul impur viitoarea eclipsă
Vor suna clopote în clepsidra spartă când nisipul surprins
Va pleca pe sub mare căutându-și alt Sfinx
Ochii nu vor mai vedea și nu vor înțelege prin zidiri de granit
De ce s-a sfârșit ceea ce a rămas de iubit
Și n-ai să știi cine trage cu arcul în soarele iernii
De ce tropăie pe străzile inimii cerbii, eternii
Uitate-s plecările în sus și în jos, fără adresă
Și tragi după tine îngeri de zăpadă în lesă
23 octombrie 2016
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu